În acele 2 nivele din casa ei, i se aude ecou… E singură, a aşteptat demult aceste momente, însă acum singurătatea asta îi dă un ecou şi’n suflet. Se simte prea singură, dusă la viaţa cea de altă dată, momente fără nici un sens. Tace prea mult. Şi se întreabă mai mereu, de ce are ea de trăit aşa viaţă, ani risipiţi reci de caldură părintească, maturizare prea rapidă. E obosită. E cu maxim volum în boxe, fuge de ea însăşi, nu vrea să’şi audă gîndurile, bătăile inimii, respiraţii… nu mai vrea să’şi plîngă de milă. Da, are nevoie de un sprijin, de un el. Are nevoie de atenţie, căldură, o îmbrăţişare… ea nu poate să facă chiar atîtea pt sine. Nu mai are puteri, e prea sleită. Nu vede. Încă nu se poate acomoda cu idee că e nevoită să meargă la bucătărie să mănînce singură, ceea ce urăşte de obicei. E prea liniste peste tot.
