Să vă spun despre Irene

Mi-am revenit. Mi s-a făcut o poftă de scris, precum ţi se face iarna poftă de pepene roşu. Vreau să vă spun despre Irene. Am cunoscut-o acum câteva săptămâni. În fiecare dimineaţă îşi bea ceaiul- fără zahăr, cu mult lapte. Are 74 de ani, ochi albaştri şi riduri pline de zâmbet. Îşi aduce cartea cu ea şi stă la masă, sorbind din ceai, când îi obosesc ochii.
- Aţi terminat, văd, cartea de săptămâna trecută. V-a plăcut? o întreb.
- Da. La vârsta mea ar trebui să fie interzise poveştile de dragoste, îţi frâng inima.
- Ei, parcă la vârsta mea e mai simplu, îi zic eu.
Râde, în timp ce mă ciupeşte de obraji.
În urmă cu două săptămâni, m-a invitat la ea, la un ceai.
- Când ieşi în pauză, îmi zice ea, să vii pe la mine. Am tort.
Îmi sclipesc ochii ca la pisică.
- Neapărat.
Soţul ei a murit în urmă cu 3 ani. Nu are copii. Îmi povesteşte toate aceste lucruri, în timp ce îşi frământă mâinele. Tristeţea ei face ca tortul să nu fie atât de dulce, deşi sunt convinsă că are la fel de multe calorii.
Fug spre muncă. Pauza mea s-a terminat. Am lăsat-o pe Irene cu lacrimi în ochi, la amintirea celui care i-a fost soţ- unul foarte bun, din câte realizez. A fost o femeie răsfăţată cu iubire.

[...] – Am ceva pentru tine, îmi zice Irene. Mi-ai zis că îţi place să citeşti şi ţi-am adus câteva cărţi. Poţi să le păstrezi- eu nu mai adun lucruri. După ce le termini, am să-ţi mai dau, stai fără grijă.
Zâmbesc ca în dimineaţa de Crăciun. O sărut pe obraji şi îi mulţumesc.
- Cu plăcere. Atât de dragă-mi eşti şi tare aş vrea să te ştiu fericită. Să nu te văd niciodată supărată, m-ai auzit?
Cu cărţile la piept, ca în clasa a I-a, mă simt fericită. Îi zâmbesc şoferului, căci nu mă costă nimic, deşi el îmi cere bani pentru bilet. Zâmbesc oamenilor din autobuz, deşi par morocănoşi sau doar obosiţi. Sunt sigură că, dacă ar avea o Irene la muncă, s-ar simţi mult mai bine.