Am îmbrăţişat multe prietene sau colege de cameră, aşa cum şi eu am fost îmbrăţişată, de fiecare dată când, în mod normal, de-a lungul vieţii, te desparţi de un iubit. Indiferent de numărul zilelor, lunilor sau anilor în care ai fost implicată în relaţie, indiferent dacă a fost una fericită sau mizerabilă, indiferent dacă tu sau el a pus capăt- te doare, te panichezi, te enervezi, te înfurii, te pierzi.
Am simţit importanţa celor două braţe care te cuprind, a celor doi umeri pe care îţi permiţi să tremuri, să suspini, să plângi de ţi se sfâşie sufletul- ultima oară nu i-am avut alături. A trebuit să-mi ţin singură lumea sub picioare şi să mă îmbărbătez. Niciodată nu e uşor; dacă nu ai motive pentru care să pui punct relaţiei, te doare. Dacă ai motive, te doare faptul că ţi s-au dat.
Adeseori, însă, oamenii te întreabă: - De ce v-aţi despărţit? şi nu: - Cum te simţi?
Filed under: de suflet:)
