De cateva zile ma urmareste stafia copilariei. In tot ce fac este prezenta. Este mereu linga mine si nu inteleg in ce moment a aparut si nu pot intelege de ce nu poate parasi. Cat ma va urmari? Simt din ce in ce mai mult nevoia sa stau sub bratele calde si primitoare al mamei mele, i le caut cu disperare pentru a simti o imbratisare calda. Azi, m-am trezit si fara ca sa ma gandesc mult m- am dus la mama, la casa in care am copilarit si in care forfotesc amintirile in fiecare coltisor al casei. Am stat sa caut si sa observ orice crapatura care sa-mi spuna ceva din ceea ce a fost si cum a fost. A fost perfect! A fost Copilaria Mea. A fost, dar nu mai este. Acum eu sint cea care daruieste o copilarie si vreau sa fie perfecta, sa fie ca a mea. Bunica, Dumnezeu sa o ierte, era acea care mereu imi ascundea cate o bomboana printre buzunare si mi-o dadea atunci cand ma asteptam cel mai putin. Mama, care in ciuda la toate e unica care mi-a arata dragostea adevarata si care continua sa o faca. Mama, care intotdeauna am crezut ca a fost nascuta sa fie mama, o mama, care nu a avut copilarie, dar care a fost nascuta sa fie mama, atat de perfecta a fost. Acum privesc in ochii ei si vad dorul de mama ei si de copilaria ei si realizez ca si Eva va citi asta in ochii mei. Realizez ca si Eva acum crede ca eu m-am nascut ca sa fiu mama, mama ei si mi-e frica de ceea ce urmeaza, de ceea ce va ramane o amintire. Incerc sa savurez orice moment, orice coltisor si orice crapatura.
Un sfert din viata ni-o petrecem dorind sa fim cat mai repede maturi si restul vietii plingem si ducem dorul copilariei. Nu stim sa savuram lipsa de griji cand sintem mici, dar cand ajungem singuri pe drumul vietii cautam disperati crapaturi ca sa ne teleportam in vremea cand am fost fericiti si fara griji si probleme.
Vino iar, copilarie!
