Se spune că noi, femeile, vorbim prea mult. Da, vorbim prea mult pentru cineva care nu e dispus să asculte. Îmi pară rău că adevărul scoate ochii- ochii celor care oricum nu sunt dispuşi să vadă. Vorbiţi de propria mea experienţă? Să vă spun eu despre propria experienţă- am avut parte de băieţi extraordinari şi de băieţi mediocri. Greşeala mea, ca femeie, e că am încercat să schimb bărbatul mediocru; poate nu pentru propria fericire, ci pentru fericirea femeilor care avea să le întâlnească după mine.
Greşeala mea, cu acest post, e că am încercat să vorbesc în numele a mii de femei, nu doar din România, care au parte de relaţii mediocre, cu bărbaţi mediocri. Nu toţi, dar o foarte mare parte din ei. Cu cât numărul plângerilor e mai mare, însă, cu atât şeful e mai nemulţumit. Scopul meu a fost, nu să lovesc în majoritatea bărbaţilor (care nu a fost o majoritatea, ci un grup- grupul bărbaţilor mediocri), ci să îl fac pe bărbat- oricare ar fi el, din orice minoritate sau majoritate, să se întrebe: - Eu fac ceva frumos pentru iubita mea? Eu o alint îndeajuns? Când a fost ultima oară când i-am cumpărat flori? Nu- voi aţi văzut coaja bubei, nu durerea ei.
M-a revoltat, când am avut parte de un bărbat extraordinar, ideea că unii pot-vor-şi fac lucruri minunate, în timp ce unii sunt pur şi simplu dezinteresaţi, indiferent de educaţia şi cultura lor. Eu nu admit ca femeia de la ţară să fie mai nefericită decât femeia de la oraş, aşa cum nu admit ca femeia urâtă să fie mai nefericită decât cea frumoasă- din cauza unui bărbat. Nu admit, nici în ruptul capului, să-mi petrec zilele alături de un bărbat care trăieşte alături de mine, fără să îi dăruiesc momente frumoase şi fără să-mi ofere momente de neuitat- nu doar în prima lună de relaţie, nu doar în primele partide de sex nebun, nu doar în vacanţe, nu doar în momentele bune! Ci în fiecare moment al relaţiei noaste, ca şi cuplu, când ar trebui, împreună, să ne preocupe fericirea celuilalt.
Sunt dezamăgită, nu doar pentru mine, ci pentru femeile care speră, poate în fiecare zi, ca iubitul să-i aducă o floricică, când se întoarce de la muncă- chiar şi Ion şi Vasile, de la Cuca Măcăii, chiar şi Robert şi Mircea, de la Bucureşti. Eu îmi pun parfum în fiecare seară, înainte de culcare- chiar dacă am sau nu am un bărbat în pat. Eu îmi fac griji, în fiecare dimineaţă, dacă arăt bine sau dacă nu-mi miroase gura, indiferent dacă am un bărbat sau nu în pat. Eu, ca femeie, îmi fac griji, ZILNIC, pentru ce sunt în faţa bărbatului meu, indiferent dacă observă el sau nu. Mulţi însă din voi, bărbaţilor, nu observaţi!
Mi-aş fi dorit ca, atunci când aţi terminat de citit, nu să mă întrebaţi diverse lucruri neimportante, referitoare sau pe lângă subiect, ci să vă întrebaţi ce aţi făcut în ultima săptămână pentru prietena/soţia voastră, care să-i fi zmuls un zâmbet sau o licărirea din ochi. Dacă ar fi existat măcar o zi, din cele şapte, sau şase, ca să dăm şi bărbatului o zi de odihnă- în care ea- cea pe care o iubiţi- s-a simţit fericită datorită unui gest făcut de voi, aţi fi respirat uşuraţi, fără să vă pese de bat eu câmpii sau nu.
Eu, dacă citesc un articol despre cât de curve sunt femeile, cât de materialiste, cât de proaste, cât de piţipoance, cât de câte şi mai câte- nu aduc, ca şi contra argument, faptul că şi bărbaţii sunt proşti, pe interes, neîngrijiţi, ci încerc să găsesc, împreună cu autorul, soluţii, căci pentru asta îşi expun sexele părerile despre opusul lor- ca să se educe, nu ca să se scuipe, nu ca să se ridice unul pe un nivel mai înalt decât celălalt.
Aş fi atât de fericită dacă cel puţin 10% din cei care au comentat sau au dat Like să fi schimbat ceva. Aş fi mulţumită dacă cel puţin 10% din iubitele voastre o să primeasc flori, nu pentru că am scris eu un articol, pe care întâmplător l-aţi citit, ci pentru că merită- iubitele voastre fiind. Eu sunt fericită- nu vorbesc din propria frustrare. Vorbesc pentru fetele care au impresia că aşa e normal, doar pentru că aşa ne-aţi obişnuit. Vorbesc pentru fetele care n-o să ceară niciodată flori, deşi o să aştepte, întotdeauna.
Eu ştiu prea bine cum e să fii om normal. Cum e să munceşti. Cum e să fii toată ziua plecat, să mănânci covrigi de la metrou şi să transpiri în RATB. Ştiu cât de monotănă e viaţa la sat şi cât de agitată şi obositoare e la oraş. Ştiu cum e să vii acasă şi să nu-ţi doreşti decât un duş şi ceva de umplut stomacul, fără niciun chef ca a doua zi să o iei de la capăt. Ştiu cum e să nu ai bani, ştiu cum e să ai probleme. Ştiu cum e să nu vrei să te trezeşti dimineaţa şi cum e când ai chef, aşa, fără motiv. Ştiu cât de repede trece timpul- indiferent dacă eşti singur sau într-o relaţie. Mi-ar plăcea, însă, ca în ritmul acesta, celălalt să facă lucrurile, dacă nu mai uşoare, măcar mai frumoase.
Filed under: categorii de idiotenie si prostie
