Mai bine flămînd, dar cu conştiinţă, decît sclav sătul.

Care este diferenţa între un om flămînd şi unul sătul? În linii generale, răspunsul arată cam astfel: cel flămînd, din cauza mai multor factori este mereu la limita supravieţuirii, mănîncă ceea ce apucă, şi are un statut social neprivilegiat; şi din contra, cel sătul îşi are asigurată bunăstarea materială, are un venit stabil, şi consumă atît cît îi pofteşte inima.

Dar, acest răspuns se referă doar la aspectul material, social-economic.

La nivel ideologic, răspunsul se ridică mult peste limita impusă de sistemul modern, care măsoară fericirea într-o scară a  confortului material. Astfel, diferenţa dintre un flămînd şi un sătul nu se opreşte doar la faptul că la primul “intestinele se dau în scrînciob”, în timp cel al doilea consumă pînă la epuizare.

Tiparul de om mereu sătul este produsul societăţii post-industriale. În această societate, cel care s-a inclus în sistem are un trai stabil şi confortabil: frigiderul e mereu plin, haine are cît pentru o familie, şi rareori se deplasează pe jos, pentru că are un automobil. Omul mereu sătul nu are grija zilei de mîine, fiindcă sistemul-păianjen în care este prins, îi asigură cele necesare în schimbul muncii ieftine pe care o prestează.

Dar aspectul cel mai important constă într-aceea că omul mereu sătul devine în mod nemijlocit mai nepăsător faţă de identitatea sa, şi prin urmare, mai uşor de manipulat de sistem. El gîndeşte aşa cum îi dictează sistemul prin uneltele sale: mass-media, învăţămîntul, etc. Însuşi modul în care gîndeşte un om sătul ne arată vădit că nu este al său, ci este asimilat docil. Este îndeajuns să privim spre societatea americană, pentru a ne da seama de felul în care se ruinează identitatea unui om: în decurs de 2-3 generaţii, imigranţi fie ei europeni, asiatici sau latino-americani nu mai pot fi deosebiţi, fiindcă ei au renunţat la identitate în schimbul unui trai confortabil.

Prin urmare, omul mereu sătul este uşor manevrabil, trîndav, indiferent, şi niciodată nu se va răscula contra sistemului capitalist  care îl ţine în robie, fiindcă gîndirea sa limitată nici nu concepe un asemenea lucru. 

Iertată să-mi fie comparaţia, dar omul modern, mereu sătul, se aseamănă cu un purcel: acesta este întreţinut de gospodar, hrănit bine, gîdilat pe sub bărbie, etc.; dar toate se sfîrşesc în ajun de Crăciun, atunci cînd purcelul face cunoştinţă cu adevăratul scop al traiului său tihnit de cîteva luni. Poate este şi mai rău, căci dacă în momentul sacrificării purcelul se opune cu forţa, omul modern, este atît de manipulat, încît nici nu simte că zilnic este sclavul unui sistem ocult. Ba mai mult, el exclamă că este liber şi că are drepturi asigurate.

În schimb, omul flămînd, nu are un trai asiguat de bănci sau credite. El trăieşte fiecare zi la limita existenţei. În fiecare noapte el adoarme cu un singur gînd: ce-i de făcut pentru a exista? Nu sunt puţine zilele cînd se culcă flămînd, precum nu este puţină tristeţea cînd se simte marginalizat.

În schimb, identitatea unui om flămînd este mult mai stabilă, mai rezistentă. Acel stomac mai mereu gol nu dă voie conştiinţei să dormiteze, fiindcă în fiecare zi este pusă întrebarea: ce-i de făcut?

Într-adevăr, o mare parte din cei defavorizaţi apucă pe căi scurte: fură, ucid, înşeală; devenind prin asta poate şi mai răi decît cei sătui.

Dar pe noi altă categorie ne interesează: acei flămînzi care au rezistat lipsurilor şi şi-au întărit trăirea, fortificîndu-şi conştiinţa. Acesta este tiparul de om care a dat poporului nostru cei mai mari viteji şi cei mai aprigi apărători ai cauzei româneşti.

Din sărăcie, lispuri şi durere s-au ridicat voievozi ca Ştefan cel Mare (căruia i-a fost ucis tatăl); viteji care au plecat în război cu inima deschisă, chiar dacă armata inamică era mult mai putenică; intelectuali cu adevărat români, ca M. Eminescu, T. Brăileanu, sau Petre Ţuţea. Nu trebuie să uităm că generaţia interbelică, a crescut nu din confort, ci din sărăcie, lispuri şi asuprire economică străină.

Prin urmare, la nivel ideologic, omul flămînd nu se deosebeşte de cel sătul prin faptul că consumă mai puţin, ci prin faptul că este mai puţin predispus căderii în păcat, manipulării. Dacă omul modern nu se va răscula niciodată contra sistemului care îl aduce la statutul de instrument docil, omul flămînd şi conştiincios este unicul în stare să îşi apere “sărăcia, nevoile şi neamul”, chiar şi prin arme. Astfel se adevereşte învăţătura ortodoxă, care ne spune că înfrînarea de la traiul comod este o virtute a omului.

În condiţiile actuale, de prigoană contra creştinismului, avem nevoie de oameni care să-şi păstreze intactă identitatea, chiar dacă oferta propusă de duşmani pare mai bună. În mod direct, cei mai mulţi creştini actuali nu vin din familii înstărite, ci din “talpa ţării”.

Poporul român, cu adevărat suveran şi liber, aflat azi în stadiu de descompunere avansată, poate fi readus la viaţă doar prin astfel de oameni: săraci, flămînzi, rămaşi în urmă, dar cu conştiinţa de fier.

Nu susţinem că printre cei cu statul privilegiat nu există oameni cu conştiinţă, dar este clar că aceştia sunt foarte, foarte puţini.

Iar cuvintele “flămînd” şi “sătul” au fost utilizate metaforic, pentru a fi acentuată diferenţa enormă care este şi va fi între cei prigoniţi pentru dreptate şi sclavii sistemului acesta lumesc.