Miau!
Cînd eram copiliţă nu suportam pisicile( dar iubeam căţeluşii). La modul că le luam de coadă, jucam puţină macarena , le învîrteam ca o balerină înăscută ce sunt :)şi le aruncam la 3 metri.Şi cum orice prostie are partea ei din cercul vicios, de cîţiva ani am ajuns să le îndrăgesc îndeajuns de tare încît să am şi eu una. Antoşka nr. 2 (am mai avut şi-un Antoşka nr. 1) e cel mai tare motan! Are atitudine, e nervos, mă ceartă, se bucură şi are viaţa lui personală. Poate fi pisicuţa zburătoare, pantera în acţiune, vînătorul de muşte şi gîndaci dubioşi de sezon, perna de pluş noaptea şi cel mai bun ascultător (doar atunci cînd îşi face toaleta- ce-i drept-, dar acest detaliu nu este relevant).
Am observat că şi cei ce fac publicitate la diverse produse au aceeaşi afinitate către animale de casă şi ştiu că la fel ca ei sunt mulţi, drept pentru care promovează imaginea ghemotoacelor cu gheare pentru a vinde un produs. Şi o fac bine.
E acel ceva ce se numeşte factor emoţional.
Cîteva exemple:
Aşa deci, iată că uneori imaginea unor pisici pot sensibiliza, şi-ţi pot stîrni o poftă nestăvilită de a avea una acasă! Pentru cei ce locuiesc la bloc, situaţia e mai dificilă (are nevoie şi pisica de spaţiul ei personal, că doar e vietate şi ea). Pentru cei cu curte totul devine o simplitate : laşi pisoiul afară şi astfel îi oferi cea mai mare favoare (cu condiţia ca farfurioara de mîncare să-i fie plină)08.07.2011
Sursa
2011-07-08 14:39:00