Capitolul I. Preview

I.

Aleargă! Doar asta era în capul meu atunci … Să alerg cât mai repede posibil. Am traversat deja șase cartiere și eram sigur că erau încă în spatele meu. Nu priveam în urmă, știam că dacă îmi voi întoarce privirea în spate mă voi împiedica de trotuarul plin de denivelări. Am cotit la stânga, pe aleea îngustă și în spatele meu s-a auzit un urlet disperat ”la stânga a luato!”. M-am dus direct spre casa Lizei, o amică de-amea care locuia în zonă, am intrat în holul blocului cu 5 etaje și am încuiat ușa mare de fier pe dinăuntru. Nu au bătut la ușa, nu au strigat … pe semne nu m-au văzut furișându-mă. Am respirat ușurat.

-          Blestemații! – mi-a venit deodată pe limbă

Și întradevăr, blesemații. Prieteni se cheamă… La o bere – cu putere, dar când vine vorba de nevoi … Eh… Dar ce mă văicăresc eu aici, dați-mi voie să vă lămuresc ce și cum.

Mă numesc Mihai, prietenii imi zic Mike. Am cea mai obișnuită viață de teenager – îmi place să pierd timpul, ador petrecerile cu prietenii, băutura, sexul și alte plăceri frumoase ale vieții… învăț într-o școală nu prea obișnuită – sunt într-o clasă cu înclinații muzicale, ni se predă pianul. Dar inima-mi aparține tobelor … Sunt percuționist de la 10 ani, de când mi-au cumpărat babalîcii mei primul set de tobe. Nu aveam pe atunci internet sau profesori așa că am învățat totul dintr-o carte pe care am furato de la biblioteca școlii mele. Am format o trupă cu amicii mei : Sandu, bassistul și cel mai bun prieten al meu, îi suport și iubesc mutra pistruiată încă de la grădiniță. El a și venit primul cu ideea de a face rock și tot el m-a cunoscut cu văr-su Boris, mai des numit BigB (bigbi) din cauza formelor rotunde și spațiului mult pe care îl ocupă pretutindeni … El e chitaristu și omul de la clape. Mai e Florin, supranumit King, din cauza asemănării destul de puternice la față cu Elvis… El e vocalistu și a doua chitară … Deci – eu, Sandu, BigB și King – împreună într-o trupă care nu are nume. De ce? Nu știu, nu am avut nevoie încă … La concertele de la școală ne prezintă tot timpul pe nume, în alte părți nu era așa important numele.

Îmi țin bogăția de instrumente și aparatură în garajul lui taică-meu, l-a construit vreo 18 ani în urmă, dar pe ușa lui n-a intrat nici o mașină … Mama mea se teme de foarte multe lucruri, inclusiv viteză, din care cauză tata nu a avut niciodată mașină. Repetăm peste o zi, aproape că trăim în garajul nostru … Garajul 314, sau pur și simplu Pi. Porecla a apărut din partea prietenei lui Sandu, o tocilară, care a asociat foarte reușit cifrele de pe ușa garajului cu matematica ei. La început ni s-a părut stupid, dar cu timpul s-a lipit totul foarte bine.

Astea au fost cele mai urgente și necesare informații pe care cred eu că ar trebui să le aveți pentru început. Acum să vă explic ce e cu situația de la început. Vreo trei zile în urma mă trezește telefonul. Mă suna foarte insistent, deja a treia oară BigB:

-          Alo! De ce nu răspunzi tîmpitule? – a urlat nebunu în telefon

-          Dor…..meam… – am răspuns eu căscând – ce e?

-          Vino urgent la Pi, arde!!!

M-am făcut palid la față, mai alb ca așternutul pe care stăteam.

-          Ce arde? – am întrebat cu o voce tremurândă în timp ce am început să trag pantalonii pe mine.

-          Pi arde! Adică a ars.. deja am stins… Ai venit imediat aici!

În momentul în care am pus receptorul eram deja lângă ușă, îmi căutam a doua gheată. Drăcie! A ars? L-au stins? De ce a ars? Cât a ars?