Horia Roman Patapievici: Nu ne ingaduim deloc unii pe altii

Un remarcabil interviu al lui Horia Roman Patapievici, președintele Institutului Cultural Român în Adevărul.

„Adevărul”: În martie 2009, la precedenta noastră întâlnire, aţi afirmat că „românii nu reuşesc să se împace cu varianta de societate pe care ei înşişi o produc continuu”. S-a schimbat ceva de atunci?

Horia Roman Patapievici: Cred că starea de lucruri s-a înrăutăţit sub un anume raport, pe care l-aş numi îngăduinţa reciprocă. Nu ne îngăduim deloc unii pe alţii. Fie pentru că ne situăm spontan în centrul perfecţiunii şi-i judecăm pe ceilalţi necruţător, cu ferocitatea perfecţiunii, fie pentru că e în noi un soi de ţâfnă, care ne face să fim mereu cu capsa pusă împotriva cuiva şi care ne împiedică şi să vedem binele, şi să îl practicăm: de aici decurge că şansele de a îmbunătăţi – adică de a face bun – răul pe care-l constatăm în jur sunt foarte reduse. Noi am interiorizat eroarea medievală că relele se vindecă prin celebrarea publică a sărbătorilor ţapului ispăşitor. De dimineaţa până seara noi nu facem decât să participăm, virtuos şi tenebroşi, la aceste sărbători. Dar ţapii ispăşitori se schimbă, răul public rămâne. În modernitate, problemele publice nu se rezolvă prin pelerinaj la stâlpul infamiei ori prin aruncarea cu pietre în vicioşi. Dificultatea de a trata răul public nu ţine de incorecta identificare a vicioşilor, cum se crede la noi, ci de absenţa mecanismelor prin care energia irosită pe confruntare ar putea fi mobilizată în beneficiu comun, prin cooperare. Noi nu am descoperit beneficiile cooperării, asta este problema societăţii româneşti. Din acest punct de vedere, ne deosebim dramatic de cei din Occident, care au ştiut să construiască, de-a lungul timpului, societăţi ale încrederii. Noi preţuim aceste societăţi, dovadă că am dori să locuim şi să lucrăm în ele. Şi asta nu doar pentru că acolo câştigăm mai bine, ci şi pentru că ne simţim mai bine, ne simţim mai valorizaţi, e o atmosferă mai bună. Acea societate se bazează pe încredere şi pe buna funcţionare a unui mic mecanism elementar. Când se adună murdărie pe palier, între doi vecini – e vorba de gunoiul normal, care se adună în mod obişnuit -, nici unuia dintre ei nu îi trece prin cap să îl denunţe pe celălalt ca răufăcător şi sursă a răului. Dimpotrivă, cei doi vecini încearcă să construiască împreună o înţelegere privind înlăturarea pe viitor a murdăriei. Amândoi contribuie cu câte ceva şi fiecare se ţine de cuvânt. Acest aranjament, în principiu, este durabil, pentru că nu îi aduce în război pe cei doi. La noi, în mod spontan, imediat, fiecare taxează murdăria ca datorându-se exclusiv celuilalt. Începe războiul. Unul îl indică pe celălalt ca vinovat, şi reciproc. Fiecare se instalează într-o poziţie de perfecţiune ori de superioritate şi pune totul în cârca celuilalt. Rezultatul este dublu: gunoiul rămâne nestrâns, iar cu vecinul meu voi fi duşman până la moarte – fireşte, şi el cu mine. Aşa arată societatea noastră: şi cu gunoiul nestrâns, şi învrăjbiţi până la moarte.

citește mai mult…