[LIBIA] Strategia de luptă a libienilor

Comandamentul NATO face rapoarte zilnice cu privire la acțiunile din Libia.

Rapoartele sunt seci și amintesc un raport contabil. Zboruri efectuate, muniții utilizate, debit, credit, restul, perspectivele frumoase. Desigur nu se pune întrebarea ce vor face dacă vor pierde – ei la sigur vor câștiga, doar că nu știu încă data victoriei. Da, Gaddafi nu are unde pleca, lațul se strânge, nu va putea fugi. Da, noi suntem limitați în acțiuni de rezoluția consiliului de securitate, dar ca cetățeni ascultători ce suntem am amânat un bombardament atunci când am aflat că pe alături are loc un meci de fotbal.

Treaba noastră e dreaptă, dușmanul va fi înfrânt, etc…

Dar dacă ne uităm mai atent la cifrele prezentate și la presupusele perspective din alt punct de vedere?

După primele bombardamente, din cauza stresului și procesului de obișnuire cu bombardamente permanente, libienii au adoptat la mijlocul lui Martie o politică foarte corectă, pe care o respectă până în prezent. Sub termenul de libieni îi am în vedere pe cetățenii loiali guvernului. Pe rebeli nu-i pot numi libieni, pentru că libienii au devenit deja minoritate absolută printre rebeli.

Concluzia pe care au tras-o libienii este că, remiza sau victoria în acest război pot fi atinse doar printr-o cale – transformarea războiului în unul de lungă durată. Libienii se află la ei acasă, desigur au incomodități și probleme în legătură cu războiul, dar e mult mai ușor să treci peste ele aflându-te acasă. Și aici nu merge vorba de aspectul moral, ci de cel rațional. Problemele cu transportul suportate de coaliție sunt mult mai mari. Una și aceeași încărcătură coaliția o târăște la o distanță de câteva ori mai mare decât distanța pe care o parcurg libienii pentru transportarea acelorași articole pentru a ține piept lui NATO. Logistica e un sac fără fund – ea singură consumă o mare cantitate de resurse.

Se știe că pentru transportarea unei tone de benzină în zonele îndepărtate, Jukov cheltuia trei tone de benzină în procesul de transportare. Pentru un război aceste cheltuieli sunt îndreptățite.

Logica libienilor i-a adus la următoarea soluție. Bombardierele moderne nu numai că valorează sume enorme de bani. O călătorie dus-întors cu un asemenea avion costă statul cât un buget anual al unui spital mic sau a unei școli cu tot cu personal. Plus la asta se adaugă amuniția foarte scumpă. Dacă deja zboară, trebuie și să împuște ceva, să nu zboare degeaba – de aceea avionul care sosește pe teritoriu inamic trebuie să îndreptățească costul pentru zbor printr-un atac asupra unei ținte, care trebuie să coste nu mai puțin decât racheta, sau distrugerea căreia să cauzeze daune nu mai mici de costul unei rachete. Această logică i-a făcut pe libieni să diversifice țintele. Sub loviturile civilizatorilor sunt puse diferite rable. Tancuri preistorice (spun libienii că aceste tancuri sunt atacate, după care sunt vopsite și amenajate pentru a fi lovite din nou), în pustiu sunt amplasate surse care emit pe unde scurte, fabricate în garajuri. Trucuri sunt multe.

Iar piloții nu au încotro – înghit ceea ce li se servește. Umanizmul europenilor care nu bombardează masiv cartiere rezidențiale se explică simplu – acolo nu există ținte mai scumpe decât o rachetă. Ar mai vrea ei – să arunce o bombă supersofisticată într-un wc – dar asemenea decizii nu țin de dânșii ci de politicieni. De aceea, loviturile în oraș au doar caracter psihologic. Desigur, acest fapt nu aduce mare bucurie cetățenilor simpli.

Războiul prelungit – așa-i el. Scump și nerentabil. Raporturile contabile ale generalilor nu sunt complete – ei evită să pomenească orice cifre ce privesc costul operațiunii militare. Probabil că aceste cifre nu aduc bucurie. Pentru că cineva va trebui să achite factura.

Războiul industrial – e business curat. Cheltuim un miliard – iar la ieșire primim două. Atunci războiul poate fi considerat victorios. Dacă la ieșire primim un fâs – deja nu putem vorbi de victorie. Guvernarea din benghazi a împărțit generos procentele din extragerea de petrol. 35 americanilor, 35 francezilor. Păcat că procente sunt numai 100 și nu 1000. Sau 10000. Le-ar fi împărțit și mai vioi. Dar aceste procente – sunt hârtie. Iar petrolul e sondă + conductă. Iar cei din benghazi nu au acces nici la una nici la alta. Desigur, zilele trecute fostul reprezentant al Libiei la ONU a zis că cei din benghazi controlează 40% din resursele de petrol, dar această afirmație nu-i convingătoare pe fonul cerșitului celor din benghazi.

Judecând la rece, ne dăm seama că acest război nu va putea continua mult. Aviația NATO nu are ținte pe care să le bombardeze intensiv, iar acelea pe care le are sunt împrăștiate, și pot fi lovite doar câte una. Pe rând. Ceea ce se egalează cu a nu avea ținte. De zburat – e scump. De bombardat – e și mai scump. De achitat însăși faptul aflării militarilor la război – tot e scump. Asta nu-i armata rusească, unde un soldat pe contract poate să stea un an pe coridoare până să-și primească banii.

Problema mai constă în faptul că cel mai bun prieten a tras o țeapă frumoasă. SUA – parcă-s aici dar parcă nu-s. Mai devreme ei luptau, iar europenii duceau după dânșii lăzile de coca-cola, iar pentru totul plătea mașina de tipar. Acum pentru această plăcere trebuie să plătească Germania – cine altcineva? Altcineva nu are cum.

În concluzie, strategia libienilor funcționează încet dar bine, generalii NATO formulează rapoarte, iar europa, încet dar bine intră într-o criză de care nu a știut din anii 20 ai secolului trecut. Și cine va muri mai repede în această situație – măgarul sau padișahul – aceasta e întrebarea cea mai principală.