ARRIVEDERCI
SĂ NU NE LĂSĂM CONVINȘI DE SCEPTICI
În sfârșit am văzut ( la Identità Film Festival, la cinematograful Nuova Aquilla, Roma) filmul lui Valeriu Jereghi „Arrivederci”. Apărut încă în 2008, alb-negru, rulat la mai multe festivaluri cinematografice unde a câștigat diverse premii, acest film s-a vrut un fel de baladă emoțională despre Moldova celor plecați peste hotare, dar mai ales despre Moldova celor rămași. Despre infinitul lor dor. Despre golul pe care îl lasă în viața copiilor lipsa părinților. Despre familiile distruse. Tema e importantă. Dar și mai important e să fie bine realizată. Jereghi a făcut un film bun. Dar care se pretează la anumite interpretări greșite.Protagoniștii filmului sunt un băiețel de vreo 10 ani și surioara sa. Mama le este plecată „la Italia”. Ei sunt lăsați de capul lor și în mila vecinilor. Pelicula e formată dintr-o serie de scene lungi, pe alocuri disperant de lungi, rarefiate, ca la Tarkovski, prin care regisorul încearcă să-i transmită spectatorului un mesaj neliniștitor. Iată-l pe fratele mai mare, Ionel, cum își piaptănă surioara. Trage cu pieptenele prin părul des cu neîndemânare, fără multe menajamente; dar important e că o face, că are grijă. La un moment dat lasă totul baltă și fuge la școală. Iată-l ajuns, cu întârziere, la școală. Întrebat de ce a întârziat, zice că a spălat „calgoticii” (ștrampii) surorii și toată clasa izbucnește în râs, dar unii îi râd complice, înțelegător. Învățătoarea îl întreabă de mama, băiatul spune unde se află și arată Italia pe hartă. Învățătoarea vorbește mai apoi despre limba noastră și recită versuri din poezia lui Mateevici, care nu se știe dacă vor mai ajunge a fi savurate de băiatul nostru, apăsat de griji mult mai prozaice. Iată-i pe cei doi frățiori la biserică, unde aprind o lumânare de sănătatea mamei, pe care se vede că o iubesc cu gingășie, după care fură bănuții ofrandelor din peretele bisericii, sub privirile condescendente ale preotului care înțelege totul. Iată-l pe Ion la tăiat porumbul; doboară cu cotornița hlujdanii, îi face brațuri, apoi îi încarcă te miri cum în căruță și îi aduce acasă. Iată-l pe el și pe surioara dezghiocând ciocălăiele: cu mânuțele lor mici nu reușesc să dezbârne grăunțele, și atunci le lovesc cu alte ciocălăie, le apucă cu dinții... Iar aici Ion se furișează ca un hoț spre o turmă de oi. Are în mână o oală, intenționează să găbjească vreo oaie pe care s-o mulgă. Ciobanul îl vede, îl cheamă și îi ține el singur oaia. Altă scenă îi arată pe cei doi frământând pâinea, pentru ca mai apoi s-o ducă la o vecină să le-o coacă.
Apropo de vecini. O vedem pe vecina bogată care ori că își are bărbatul în străinătate, ori s-a întors ea de acolo cu parale și a ridicat o casă frumoasă. Îl vedem pe bărbatul lăsat de femeie, care povestește scârbit cum a mers el în Italia să-și caute soția care nu se mai răspundea și o găsește cu un oarecare signor Pedro, hotărâtă să nu se mai întoarcă acasă. Spre finele filmului acest bărbat va fi arătat spânzurat într-un copac. Un rol aparte îl joacă în film prezențele muzicale, italiene cu Luciano Pavarotti și „Sole mio”, românești, cu Nicu Alifantis, Maria Tănase și „Cine iubește și lasă”. Cineva îi dăruiește băiatului un player cu muzică italiană, acesta o ascultă un timp, dar mai apoi îl apucă un acces de furie. Strică aparatul de o ciotcă parcă zicând: nu am nevoie de fleacurile astea, o vreau pe mama acasă! E una din cele mai puternice scene, căci, dacă filmului i se poate reproșa că face exces arătând dezastrul material al abandonului celor doi copii, apoi aici autorul nu greșește. Copiii au nevoie de prezența fizică a părinților chiar dacă aceștia de undeva de departe le asigură tot confortul material. Și poate că filmul ar fi fost mai convingător dacă încerca să zugrăvească o dramă pe fonul bunăstării materiale.
Da, îi putem reproșa lui Jereghi că arată un sat prea degradat și că de regulă părinții, dacă pleacă la muncă peste hotare, își lasă copiii mici cu vreo rudă ori plătesc cuiva să ia seama de ei, dar nu-i abandonează în voia sorții. Prin urmare istoria din „Arrivederci” ar fi o excepție. Dar autorul are tot dreptul să vorbească și despre excepții. Cu atât mai mult că ele nu sunt atât de rare. Eu însumi, înainte de a veni în Italia, am fost rugat de o rudă plecată în străinătate să am grijă de cei doi băieți ai ei, care stăteau cu unchiul lor. Am mers în satul lor, am găsit copiii flămânzi și murdari, iar pe unchi dormind mort beat pe o laiță. I-am „răpit” și le-am dat o altă viață. Și chiar în satul meu un bărbat tânăr s-a spânzurat pentru că nu a mai suportat despărțirea de soția sa plecată în Grecia. Dar asta nu înseamnă că de istoriile triste legate de emigrație e vinovat doar fenomenul emigrației. Emigrația cred că oferă mai mult soluții decât creează probleme. Atunci când nimeni nu emigra, mort beat pe laiță putea să se afle chiar tatăl, ori mama, copiilor. Iar familia se destramă nu numai din cauza că Mariei i-a plăcut un signor Pedro.
Am fost în Moldova. Am văzut supermercare bogate, mari magazine cu materiale de construcție pline de cumpărători și rânduri la casele de schimb valutar. E și meritul emigranților dacă toate lucrurile acestea există. Să vărsăm o lacrimă asupra filmului, dar să nu ne lăsăm convinși de sceptici, să mergem optimiști înainte.http://www.timpul.md/ http://www.dilemaveche.ro/ http://www.saptamina.md/
Sursa
2011-06-27 10:57:00