Am fost ieri la un concert din alea frecventat de la bourgeoisie moldave. Cu dulcegării: „inimioară”, „îngeraş”, „iubirea e tot mai rară”, „copii puri”, „te iubesc până-n veac şi dincolo, doi metri” etc. etc... Un ritual colectiv de spălare a păcatelor, sublimare a insucceselor, nefericirilor şi iubirilor refulate... interpretul era un român din România... În pauza dintre două cântece, unul despre mamă, altul despre copiii îngeri, o doamnă a urcat pe scenă cu ceva flori în mână ... s-a apropiat de maestro, l-a pupat pe obrazul stâng, i-a smuls microfonul din mână şi a rostit, cu evlavie, pathos şi ceva mândrie: - Maestre, vă iubim mult şi ... dorim cetăţenie română! Dragi/drage artişti/artiste române, nu uitaţi, când veniţi la Chişinău, în turneu sau la căscat gura, nu vă primim dacă nu aduceţi măcar doi saci de paşapoarte româneşti...