Aspecte ale tranziţiei post-comuniste în Republica Moldova

* În urma unor solicitări venite din partea colegilor şi prietenilor mei, am hotărât să public pe blog lucrarea mea de licenţă, concepută în perioada mai-iunie 2010.

* Ţin să-i mulţumesc şi pe această cale domnului profesor Vladimir Pasti, SNSPA, pentru că mi-a îndrumat cercetarea într-o direcţie cât mai productivă sub aspect ştiinţific.

* Îi mulţumesc domnului profesor Ghenadie Ciobanu, ASE, pentru sfaturi preţioase şi indicaţii utile legate de partea de analiză economică a lucrării.

* Îi mulţumesc doamnei profesor Liliana Popescu, SNSPA, pentru cursul de Studii Regionale, care mi-au oferit o perspectivă de ansamblu asupra evoluţiilor sociale, politice şi economice din statele Europei Centrale şi de Est.

* Mulţumiri şi aprecieri colegilor de la FSP SNSPA şi alte facultăţi de ştiinţe politice, sociologie şi istorie din Bucureşti,  alături de care am dezbătut subiectele prezentei lucrări în cadrul pauzelor de cafea de la Biblioteca Centrală Universitară, pe parcursul lunilor aprilie, mai, şi iunie 2010

* Mulţumiri colegilor din căminele B1 şi B2 din Băneasa pentru consultări reciproce pe marginea lucrărilor noastre şi pentru momente de respiro între capitole şi subcapitole.

*Scuze aceloraşi colegi, aflaţi în aceeaşi postură a scrierii şi predării cât mai rapide a lucrării de licenţă, pentru bătăi prea insistente în tastatura laptopului, la ceas târziu de noapte, în sala de lectură din B2. :)

* Mulţumesc anticipat vizitatorilor acestui blog, pentru lectură şi pentru aprecieri, oricare ar fi acestea, de natură pozitivă sau negativă. Această lucrare nu ar fi fost publicată aici dacă timp de un an n-ar fi existat multiple discuţii şi solicitări de ajutor din partea colegilor de la SNSPA, pe messenger, googletalk, skype şi facebook. :)

 

 

Plan

Introducere

 

Capitolul I. Tranziţia post-comunistă şi Uniunea Sovietică

 

  1. Dezvoltarea şi democratizarea, fenomen politico-economic
  2. Tranziţia post-comunistă şi cazul particular al statelor post-sovietice

 

 Capitolul II. Republica Moldova şi demersul ei de tranziţie post-comunistă.

 

 Introducere. Cele trei tranziţii premergătoare tranziţiei post-comuniste.

 

1.      „Naţionalizare” şi suveranizare – De la revendicări naţionale la o nouă configuraţie a vechii elite.

2.      Guvernările din timpul perioadei de independenţă. Dimensiuni politice, economice şi geo-strategice

              2.1. Cadrul politic.

              2.2.  Tranziţia economică.

              2.3. Deriva geostrategică a Republicii Moldova şi perspectivele de integrare europeană

 

  Concluzii.

 

 Introducere

Am crescut într-o societate în care ştirile pe care le vedeam la televizor sau le auzeam la radio erau străbătute, ca un fir roşu, de două cuvinte: criză şi tranziţie. Poate că nu acestea erau cele mai des utilizate cuvinte din cadrul buletinelor de ştiri (nu aş avea cum să verific asta) dar mie personal ele mi se întipăriseră în minte şi mă intrigau, deoarece nu le înţelegeam sensul. Îmi amintesc că în cadrul unui buletin de ştiri preşedintele ne spunea tuturor să strângem cureaua, cuvinte care au provocat o reacţie dură din partea celor care mă înconjurau: păi cât s-o mai strângem, că e strânsă până la refuz!, iar în altă ediţie a ştirilor acelaşi preşedinte pus în situaţia să explice poporului de ce creşte preţul pâinii a replicat ceva de genul: uitaţi-vă cât costă în ţările occidentale!. Era vorba despre Petru Lucinschi, preşedintele Republicii Moldova în perioada ianuarie 1997-aprilie 2001. Amintirile pe care le am din acea perioadă mi-au determinat, în mare măsură, preocuparea faţă de evenimentele care însoţesc tranziţia post-comunistă a societăţilor din Europa Centrală şi de Est. Emisiunile pe care le urmăream la posturile de televiziune din România (se putea recepţiona TVR1 şi Pro TV), în care evoluţiile economice şi sociale din ţară erau analizate în emisiuni de genul “Profeţiilor despre trecut” ale lui Silviu Brucan sau “Pro Vest” cu Bogdan Chirieac mă conectau la o societate care prezenta o deosebire substanţială de cea în care trăiam. Spre deosebire de cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii României erau foarte preocupaţi să se îndrepte într-o anumită direcţie – cea vestică. Era foarte importantă înlăturarea vizelor de care românii aveau nevoie pentru a intra în spaţiul occidental (în Europa celor 15), iar pe 31 decembrie 2001, emisiunea de revelion a postului ProTV s-a desfăşurat sub genericul “Hai, liberare”, anticipând eliminarea vizelor la 1 ianuarie 2002. În 2000-2001 se vorbea mult, în cadrul emisiunilor pe care le-am menţionat anterior despre uzinele mari, aflate în proprietatea statului şi consumatoare de fonduri şi energie, pentru ca în vara anului 2001 să urmăresc în direct la TVR1 semnarea transmiterii în proprietatea unui investitor britanic de origine indiană, Mittal, a combinatului siderurgic de la Galaţi, aflat până atunci în mâinile statului. În noiembrie 2003 am urmărit în direct la ProTV vizita preşedintelui SUA G.W.Bush. La 14 ani, cât aveam atunci, m-a impresionat fastul cu care a fost primit şi importanţa care i se dădea momentului, mai ales că a doua zi o colegă mi-a spus, în clasă: “România a intrat în NATO”, deci nu eram unicul care urmărea acele lucruri. Acum interpretez momentul noiembrie 2003, când România a fost invitată să adere la NATO sub aspectul integrării în lumea occidentală din punct de vedere geostrategic şi îl consider un indicator al succesului clasei politice româneşti de a-şi urma parcursul stabilit după 1990.

Abia acum îmi dau seama că am fost, timp de mai mulţi ani, martor al schimbării unei societăţi – cea românească. Eram absorbit de ceea ce se întâmpla în România, pentru că mi se părea mai interesant. Astăzi îmi pun întrebarea: de ce? În ce măsură au avut loc schimbări în Republica Moldova? De ce natură au fost acestea şi cum pot fi ele calificate? Putem vorbi despre o tranziţie moldovenească, şi dacă da, în ce măsură se aseamănă aceasta cu procesele similare din alte ţări ale fostului lagăr sovietic? Dacă a existat tranziţie în Republica Moldova, aceasta şi-a atins obiectivele pentru care a fost declanşată? Dacă încă nu şi le-a atins, ce paşi sunt de urmat pentru ca aceste obiective să fie atinse?

Acestea sunt întrebările la care încearcă să răspundă această lucrare. Îmi propun o analiză a evoluţiilor politice, sociale şi economice din Republica Moldova în perioada de dinaintea (după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea URSS) şi de după declararea independenţei (1991), cu incursiuni explicative în trecutul sovietic, românesc şi rusesc al teritoriului acesteia pentru a înţelege esenţa şi natura evoluţiilor analizate. Se va atrage o atenţie deosebită tratării fenomenului tranziţiei în literatura de specialitate pentru a analiza din perspectiva teoriei tranziţiei evoluţia Republicii Moldova. Se va recurge, în scopul clarificării unor evoluţii importante, în special în privinţa aspectului social principal care marchează evoluţia politică, cel etno-naţional, la comparaţia cu alte republici ale fostei URSS, inclusiv republicile baltice.

Capitolul I. Tranziţia post-comunistă şi Uniunea Sovietică.

1. Dezvoltarea şi democratizarea, fenomen politico-economic

În volumul său “Politică şi dezvoltare. România, încotro?”[1], la pagina 10, Lazăr Vlăsceanu defineşte dezvoltarea drept “finalitatea transformărilor sociale”. În acest caz, transformare socială se referă atât la măsuri de ordin politic, cât şi la cele de ordin economic, pe care autorităţile le pun în practică pentru a genera transformări la nivelul societăţii. Sensul dezvoltării, punctul care trebuie atins la sfârşitul căii prognozate şi după punerea în practică a măsurilor care continuă în mod logic considerentele teoretice, este stabilit de către elitele politice, acestea încercând să-şi legitimizeze acţiunile în faţa populaţiei. În cazul unei democraţii, în care populaţia are la dispoziţie canale de comunicare eficientă, de agregare a preferinţelor şi doleanţelor şi de exercitare a presiunilor eficiente asupra autorităţilor, acţiunile de legitimare a acţiunilor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv general, pentru întreaga societate, sunt mai elaborate şi ţin cont, cel puţin la nivel declarativ, de revendicările cetăţenilor exprimate prin intermediul instituţiilor şi organizaţiilor societăţii civile. În cazul uni regim totalitar sau autoritar, acţiunile de legitimare sunt mai puţine şi reflectă viziunea unui grup mai mic de oameni, grupul celor care deţin puterea în numele populaţiei. De exemplu, industrializarea sovietică începută în anii 20 a fost justificată de către puterea comunistă prin atingerea (iniţial, apoi depăşirea) nivelului producţiei industriale din ţările capitaliste dezvoltate, ceea ce i-ar fi dat Uniunii Sovietice capacitatea de a rezista în lupta împotriva capitalismului. Deci, dezvoltarea era legitimată prin necesitatea păstrării unui sistem politic, nu prin necesitatea asigurării bunăstării populaţiei, deşi următoarele generaţii de cetăţeni sovietici au resimţit până prin anii 1970 creşterea bunăstării lor, fiecare generaţie trăind mai bine decât predecesoarea ei.

Ne interesează, din perspectiva actualei lucrări, relaţia dintre dezvoltare şi politică, influenţa celei de-a doua asupra celei dintâi şi căile prin care dezvoltarea este asigurată din punct de vedere politic. Dezvoltarea este percepută ca un “proces prin care resursele (naturale, tehnologice, de capital şi muncă,etc.)  sunt astfel utilizate încât să fie atinse anumite criterii de optimalitate: prosperitate individuală şi colectivă, participare socială, performanţe instituţionale etc”. (Vlăsceanu, 2001, p. 21) Analizarea dezvoltării înseamnă, după L. Vlăsceanu, nu doar descrierea resurselor şi a căilor potenţiale de creştere a acestora, ci, mai important, evidenţierea proceselor prin care acestea sunt utilizate, aceste procese variind în funcţie de aria comunitară (locală, regională, statală), sectorul societal (industrial, agricol) în care se desfăşoară, de epoca istorică şi de o serie de alţi factori. Astfel, studierea dezvoltării implică luarea în consideraţie a dificultăţilor cu care se confruntă oamenii în tentantivele lor de a atinge performanţe în realizarea potenţialului entităţii teritoriale/comunitare de care aparţin. Cele mai importante dintre aceste dificultăţi sunt de ordin instituţional, referindu-se la reguli formale (constituţii, legi, contracte, reglementări) şi informale (valori şi norme sociale) care facilitează sau restrâng iniţiativele şi acţiunile persoanelor individuale şi organizaţiilor. (Vlăsceanu, 2001). Din acest motiv, dezvoltarea poate fi definită ca un „ansamblu de transformări instituţionale produse în cele mai diverse sectoare sociale cu scopul de a crește performanţele activităţii oamenilor şi organizaţiilor.” (ibidem).

Observăm din definiţia dată mai sus dezvoltării, procesul conştient şi asumat de transformare a instituţiilor în aşa fel încât să corespundă cerinţelor de maximizare a performanţei, utilizând în mod cât mai eficient resursele disponibile. Ne dăm seama că declanşarea acestui set de transformări instituţionale reprezintă apanajul autorităţilor publice, ceea ce transformă dezvoltarea într-un proces politico-economic orientat spre transformarea societăţii în vederea atingerii unor obiective stabilite politic.

Societăţile dezvoltate europene, cu un nivel de instituţionalizare şi eficienţă a acţiunilor politice superior tuturor celorlalte, şi-au început dezvoltarea economică accelerată începând cu Revoluţia Industrială. Dacă în perioada medievală sursa puterii politice era posesiunea asupra pământului şi a resurselor oferite de acesta (societăţile agricole), în perioada modernă sursa puterii politice se deplasează, treptat, dinspre pământ spre capital (sursele financiare) odată cu sporirea conectivităţii activităţilor economice pe fondul dezvoltării infrastructurii, a uşurării comunicării, a facilitării comerţului şi, cel mai important, al punerii în aplicare a inovaţiilor tehnologice. Productivitatea muncii creşte, iar activităţile economice devin tot mai interdependente, depăşindu-se autarhismul din perioada societăţilor agricole. Acestea din urmă se transformă, treptat, în societăţi ale comerţului. Sporirea activităţilor comerciale face tot mai important schimbul monetar şi, deci, pune accent tot mai mult pe activităţile financiare. Iar puterea economică generează, odată cu trecerea timpului, putere politică, conducând spre schimbarea socială. „Capitalismul este un mod de organizare sui-generis al economiei şi societăţii care a apărut în Europa occidentală şi în toate ţările în care societatea europeană s-a putut extinde la sfârşitul Evului Mediu – din America de Nord şi până în Australia şi Noua Zeelandă.[2] Europa şi-a conştientizat şi asumat rolul de centru politic şi economic al lumii, iar marile state din vestul continentului, deţinând primatul asupra inovaţiilor tehnologice, au făcut uz de acestea pentru a-şi crea vaste imperii coloniale, după descoperirea Americii de Nord şi de Sud. Despre capitalism ştim că „a fost rezultatul unei evoluţii „naturale” a acestei societăţi şi, la rândul său, a evoluat continuu, schimbându-şi mereu caracteristicile, astfel încât teoreticienii au mari dificultăţi în a-i identifica elementele constante şi, deci, definitorii.[3] Mai ştim că una dintre caracteristicile definitorii ale sale este expansiunea. (Pasti) Aceste realităţi istorice au fost tratate mai apoi, din perspectiva distincţiei centru/periferie, în sistemul mondial (Wallerstein) pentru a explica rămânerea în urmă a coloniilor în raport cu metropola. Fapt este că odată cu ascensiunea naţionalismelor în teritoriile coloniale (sf. secolului XIX – înc. secolului XX), acestea au demarat eforturi de a-şi crea propriile state naţionale, însă în foarte puţine cazuri aceste noi state au reuşit să-şi asigure o ascensiune continuă şi o înlăturare a handicapului de dezvoltare pe care îl înregistrau în raport cu statele Europei Occidentale. Dezvoltarea acestor state era axată, în esenţă, pe modernizarea lor, sub aspect politic, economic şi social, acest proces lovindu-se adesea de rezistenţa culturilor autohtone, adânc înrădăcinate în mentalul colectiv al populaţiilor, şi generând adesea confruntări violente între exponenţii diferitelor curente ideologice. Prima teorie a dezvoltării s-a şi numit, teoria modernizării. Apărută în contextul destrămării sistemului colonial mondial, în anii 50-60 ai secolului XX, aceasta s-a axat pe promovarea responsabilităţii statelor avansate faţă de societăţile „lumii a treia”[4] în domeniul definirii şi aplicării unor strategii de dezvoltare care să conducă la eliminarea decalajului. Se considera că noile state, numite de acum încolo în curs de dezvoltare, pot prelua un model prin care să repete calea de dezvoltare a statelor occidentale (moderne), prin copiere. Foarte important, în acest context, era ajutorul extern, sub forma infuziei de capital. (Vlăsceanu, 2001) Condiţiile politice, economice, culturale din interiorul societăţii în curs de dezvoltare erau percepute ca fiind potrivnice dezvoltării, de aici crucialitatea ajutorului extern, a factorilor externi pentru depăşirea subdezvoltării, pentru trecerea de la tranziţie la modernizare.  Relevanţa menţionării aici a acestui model de dezvoltare este legată de faptul că „multe strategii contemporane ale dezvoltării, inclusiv cele promovate de Uniunea Europeană pentru Europa Centrală și de Est, își au rădăcinile în acest model și în strategia de proiectare și aplicare a politicilor economice derivate din el. Ideea de bază este a decalajului de dezvoltare; o dată ce există, se pune problema identificării strategiilor (politicilor) de recuperare sau înlăturare sau diminuare.” (Vlăsceanu, 2001, p. 37).

Implementarea modelului occidental de dezvoltare în statele lumii a treia însemna că etapele de dezvoltare pe care statele occidentale le parcurseseră în perioade lungi de timp (uneori chiar secole) ar fi trebuit să fie puse în practică mult mai rapid. Această „ardere a etapelor” a generat contradicţii şi deraieri de la traseul stabilit, conducând uneori spre perpetuarea subdezvoltării şi/sau adâncirea decalajelor dintre categoriile sociale în privinţa nivelului de trai.

Odată cu dezvoltarea economică, în fapt cu răspândirea la nivel global a capitalismului, societăţile în curs de dezvoltare repetă traseul ţărilor dezvoltate în ceea ce priveşte schimbarea politică – are loc emergenţa democraţiei. Teoria modernizării vede societatea modernă ca şi produs al capitalismului şi a democraţiei liberale occidentale – condiţia pentru existenţa şi dezvoltarea celui dintâi. Democraţia, în termenii modernizării, este rezultatul capitalismului. În conformitate cu Martin Seymour Lipset, capitalismul este “inima” democraţiei, pentru că a produs bunăstare, o clasă de mijloc dezvoltată şi câteva schimbări culturale esenţiale pentru existenţa unei democraţii: un secularism robust şi o estompare a identităţilor primordiale[5]. Lipset a identificat legătura dintre capitalism şi democraţie în diminuarea conflictului de clasă pe care subdezvoltarea l-ar fi menţinut. Aserţiunile lui Lipset au fost confirmate şi fortificate de către economistul Walt Rostow, în 1960[6]. Acesta a inventat un model liniar de dezvoltare economică, în cinci stadii: 1. Societatea tradiţională; 2. Pre-take-off society; 3. Take-off society; 4. drumul spre maturitate; 5. societatea de consum;

Teoria modernizării a dominat studierea dezvoltării până în anii 70, când a fost înlocuită de teoria dependenţei. În 1996, Leftwich readucea în actualitate teoria modernizării, argumentând că dezvoltarea economică, indiferent dacă este pusă în practică într-un cadru politic democratic sau nu, va produce mai multă democraţie pe termen lung. Occidentul ar trebui să susţină numai acele elite, dedicate şi determinate, care sunt axate în mod serios pe promovarea creşterii economice, pe cale democratică sau nu. Deoarece, ajutându-i să crească nivelul dezvoltării economice, le va ajuta, de asemenea, să-şi stabilească sau să-şi consolideze condiţiile interne reale care fac posibilă o democraţie durabilă.” [7]

Criticii teoriei modernizării au sugerat că aceasta ar fi prea schematică, etnocentrică (promovează un model caracteristic pentru cultura occidentală la nivel global, fără să ia în calcul specificul cultural, economic şi social local) anistorică (în sensul că operează cu asumpţia că toate societăţile pot repeta o tranziţie care s-a petrecut într-un anumit moment şi loc). Aceasta ar exclude din discuţie variabile importante, de exemplu schimbările la nivel global, care transformă capitalismul dintr-un sistem economic caracteristic unor state naţionale într-o ordine mondială. Teoreticieni ca Frank, Cardoso şi Faletto au afirmat că dezvoltarea după model occidental în statele în curs de dezvoltare a produs capitalism autoritar în locul democraţiei. De asemenea, Beetham a contrazis în 1997 teza conform căreia economia de piaţă susţine în mod inevitabil democraţia, aceasta fiind, în opinia sa, în stare fie să susţină, fie să submineze democraţia. [8]

Abordarea sociologică a dezvoltării adoptă un concept evolutiv asupra societăţii (Vlăsceanu, 2001, p. 40), descriind dezvoltarea ca pe o trecere de la societatea tradiţională la cea modernă. Una dintre cele mai importante abordări sociologice ale dezvoltării este cea a lui Max Weber, care pune accentul pe teoria cu privire la rolul eticii religiei protestante în extinderea organizării economice capitaliste. Această teorie postulează opoziţia dintre „omul tradiţional” şi „omul modern” ca fiind esenţială în studiul sociologic al subdezvoltării, primul fiind caracterizat de „anxietate, suspiciune, lipsă de ambiţie, orientare spre nevoi imediate, fatalism, conservatorism, ataşament faţă de anumite procedee bine stabilite chiar și atunci când acestea nu mai sunt adecvate”, iar al doilea: de „adaptabilitate, independenţă, eficienţă, orientare spre planuri pe termen lung, viziune asupra lumii ca susceptibilă de schimbare şi încredere în abilitatea de a genera schimbări“ (Vlăsceanu, 2001, p. 41). După cum putem observa, cele două viziuni asupra omului corespund percepţiilor generale despre lumea subdezvoltată: statică, închistată în tradiţie şi superstiţioasă, cu o sensibilitate redusă aproape de minim la tot ce înseamnă „nou”, ostilă schimbării, şi despre cea modernă: pozitivistă, tranzitivă, în permanentă căutare şi reconsiderare a experienţelor culturale. Respectiva distincţie va fi aplicată, mai târziu, şi în cazul Republicii Moldova, atunci când vom vorbi despre natura modernizării în acest teritoriu.

Modalitatea concretă în care este instrumentată modernizarea se referă, în contextul celor menţionate mai sus, şi la depăşirea anumitor elemente proprii societăţilor premoderne: paternalismul şi clientelismul[9] (primul termen referindu-se la persistenţa într-o societate ca a Republicii Moldova, de exemplu, a legăturilor de familie foarte puternice, care influenţează în mare măsură relaţiile dintre agenţii conductori ai acţiunii economice şi politice, cel de-al doilea descriind relaţia de subordonare patron-client, în care relaţia de influenţă dintre cei doi agenţi are la bază obligaţia generată de oferirea unor beneficii materiale sau de altă natură). Un element foarte important al respectivei viziuni este excluderea oricăror raţiuni ideologice din logica acţiunii politice şi economice şi din modalitatea de distribuţie a beneficiilor. Dacă introducem în analiză definiţia pe care Robert A. Dahl o dă puterii: A îl determină pe B să facă ceea ce B nu ar fi făcut în absenţa lui A, observăm că trăsăturile premoderne de mai sus – paternalismul şi clientelismul – oferă explicaţia acţiunilor agentului B, din definiţia lui Dahl pentru societăţile premoderne sau în curs de modernizare, şi ne oferă un model de înţelegere a naturii şi esenţei puterii politice în respectivele societăţi, şi a modului în care aplicarea puterii influenţează evoluţia societală prin conservarea unui model autosuficient şi convenabil pentru elite.

În cazul evoluţiei spre modernitate, are loc instituirea regulilor legal-raţionale ale birocraţiei weberiene, adică reguli impersonale, relaţii ierarhice raţional ordonate, arii de competenţă precis delimitate, formare profesională, promovare după criterii de competenţă, salarizare adecvată. (Vlăsceanu, 2001, p. 43) Legitimitatea legal-raţională ia locul legitimităţii patriarhale. În prezenta lucrare vom analiza cazul Republicii Moldova, din perspectiva modernizării, conducându-ne şi de distincţia de mai sus.

În anii 70, o nouă abordare teoretică vine să explice fenomenul subdezvoltării: teoria dependenţei. Spre deosebire de teoria modernizării, aceasta pune accent nu pe sursele interne, istorice, ale subdezvoltării, ci pe „schimbul comercial inegal dintre ţările dezvoltate, exportatoare de echipamente şi tehnologii scumpe, şi ţările subdezvoltate, exportatoare de materii prime ieftine.” (Vlăsceanu, 2001, p. 44), deci pe cauze externe, care nu depind de teritoriile şi populaţiile în stare de subdezvoltare. Aceasta din urmă este provocată de relaţia de dependenţă impusă de către statele din Centru celor de la Periferie. Pe fondul liberalizării comerţului internaţional, ţările subdezvoltate sunt reduse la funcţia de pieţe de desfacere pentru produsele industriilor avansate din ţările dezvoltate, decalajul de dezvoltare menţinându-se şi chiar adâncindu-se. Observăm că teoria dependenţei este, în principiu, anti-liberală şi anti-capitalistă, militând pentru instaurarea unei noi ordini mondiale. Democraţia, în acest context, nu mai deţine locul foarte important pe care îl avea în teoria modernizării (aceea de element inerent procesului de modernizare, ca parte componentă a modelului occidental) ei luându-i locul suveranitatea naţională, afirmarea totală sau parţială a independenţei faţă de vechea metropolă, tendinţa de afirmare a propriului traseu de dezvoltare, de aici respingerea asistenţei externe (occidentale). Democratizarea se transformă din element necesar adoptării modelului occidental de dezvoltare într-o variabilă depentă de scopul pus pe prim plan: suveranizarea, stabilirea, menţinerea şi perpetuarea controlului deplin asupra resurselor şi bunurilor statului exercitat de către noua elită politică locală, devenită naţională, iar adesea este abandonată în favoarea adoptării unui model politic convenabil obiectivului menţionat mai sus (instaurarea unui regim autoritar, în mod explicit sau prin intermediul aşa-numitei „democraţii delegative”)[10]. Acest fenomen a avut loc în state ieşite din componenţa imperiilor coloniale occidentale în secolul XX (Englez, Francez), dar şi în state independente din secolul XIX, cum este cazul Americii Latine. În punctele următoare ale lucrării vom încerca să studiem evoluţia politică a Republicii Moldova, stat apărut în urma destrămării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din perspectiva raportului între democratizare şi suveranizare şi impactul acestei evoluţii asupra dezvoltării statului în anii de după independenţă.

În conformitate cu perspectiva tranzitologică şi în contradicţie cu cele două abordări menţionate mai sus, democraţia poate poate fi instaurată indiferent de contextul structural. Aceasta nu reprezintă un fenomen excepţional şi imposibil de reprodus decât prin „copierea unui model” sau atingerea nivelului necesar de dezvoltare economică şi prosperitate, ci este rezultatul unui compromis între elitele politice ale statului. Astfel, democraţia este creată de către actori politici conştienţi şi hotărâţi, care obţin de la populaţie mandatul corespunzător şi se legitimează în conformitate cu acesta. Din punct de vedere teoretic, această abordare a început să se dezvolte odată cu schimbarea accentului de pe viziunea funcţionalistă (proprie lui S.M.Lipset) pe cea genetică, în lucrarea lui Dankwar Rustow, „Tranziţia spre democraţie: către un model dinamic”. D. Rustow îşi explică demersul teoretic introducân următoarele teze: 1. Factorii care menţin stabilitatea unei democraţii pot să nu coincidă cu factorii care au generat-o; 2. Corelarea[11] nu coincide cu cauzalitatea: o teorie care explică emergenţa democraţiei trebuie să se concentreze pe ultima; 3. Nu toate legăturile cauzale conduc de la factori economici şi sociali spre factori politici (sfera politicului este văzută separat de cea economică şi socială); 4. Nu toate legăturile cauzale conduc de la credinţe şi atitudini spre acţiuni; 5. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă teritorial, pot exista mai multe căi spre democraţie; 6. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă temporal: diferiţi factori pot deveni cruciali în timpul fazelor succesive; 7. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă social: în acelaşi loc şi timp, atitudinile care o promovează pot să nu coincidă, în cazul politicienilor şi cetăţenilor.[12]

Rustow descrie un model de tranziţie spre democraţie, în câteva faze: 1. Condiţiile de bază; 2. Faza preparatorie; 3. Faza decizională; 4. Faza de habituare. În calitate de primă şi singueă condiţie de bază pentru geneza democraţiei, Rustow înaintează unitatea naţională, pe care o descrie drept lipsa în cadrul unei majorităţi vaste de cetăţeni a îndoielii cu privire la apartenenţa faţă de o anumită comunitate politică. Apoi, în societatea potenţial candidată la democratizare trebuie să existe un conflict, protagoniştii căruia sunt reprezentanţii unor forţe care-şi formulează revendicări politice (clasele sociale). Este de menţionat citatul din lucrarea lui James Bryce „Modern Democracies” (Londra, 1921), vol. 2, p. 602: „Un singur drum a dus în trecut spre democraţie, dorinţa de a se debarasa de răul tangibil”. Astfel, democraţia nu este văzută, de cele mai multe ori, ca scop în sine, ci ca mijloc pentru a atinge alte obiective.[13] Dar, continuă Rustow, diversitatea răului tangibil a făcut ca „singurul drum” să se dividă într-o multitudine de drumuri, tranziţia fiecărei societăţi fiind influenţată de natura conflictului menţionat mai sus. Pentru rezolvarea conflictului, elitele în concurenţă ajung să caute un compromis, în urma căruia sunt instutuite reguli noi, care să asigure un nou status-quo, favorabil pentru ambele părţi. Un exemplu oferit de către Rustow este Revoluţia Glorioasă din 1688, cu limitarea puterii executive, care a oferit puteri Parlamentului ca instituţie deliberativă. Compromisul şi noua stare de lucruri sunt văzute ca rezultat al unei decizii conştiente şi asumate la nivelul conducerii politice. Decizia în favoarea unei guvernări democratice este punctul final al unei negocieri între moderaţii din ambele tabere, care au ajuns să constituie o nouă majoritate şi să marginalizeze extremele din ambele părţi. Apoi, urmează etapa de habituare, în decursul căreia atât elita conducătoare cât şi cetăţenii se acomodează noii stări de fapt. Aceste etape (stadii) au corespuns mai târziu liberalizării, tranziţiei şi consolidării.[14]

Lucrarea „Transitions from Authoritarian Rule”, de P. Schmitter, G. O’Donnell şi L. Whitehead, continuă linia teoretică anterioară. Tranziţia este o stare intermediară între autoritarism şi democraţia consolidată, pe durata căreia se trasează şi se pun în aplicare regulile necesare pentru funcţionarea democraţiei. O tranziţie de succes depinde de înţelegerile între elite (inclusiv liderii autoritari demisionari). Acestea pot fi considerate, datorită importanţei pe care le au pentru viitoare evoluţie, drept pacte fondatoare. Principalul beneficiu al acestora este limitarea incertitudinii din timpul tranziţiei ulterioare, stabilirea unei „foi de parcurs”, a unui set coerent de abordări care să traseze calea şi natura schimbărilor. O conducere competentă este de natură să asigure stabilirea procedurilor democratice de guvernare. Astfel, după cum am mai menţionat, negocierile politice au fost separate de cadrul economic, iar teoreticieni ca Adam Przeworski şi Philip Schmitter au recomandat evitarea combinării tranziţiei politice cu redistribuţia economică.

Inovaţia tranzitologiei este legată de percepţia democratizării ca proces. Evidenţierea unor teorii ale acţiunii politice pune în prim-plan studierea şi analizarea alternativelor şi constrângerilor pe care pe posedă actorii politici în definirea strategiilor de acţiune.

Pe parcursul lucrării vom analiza esenţa pactului stabilit între elite, ca bază a tranziţiei, în cazul Republicii Moldova, evidenţiind factorii care l-au influenţat şi estimând gradul lui de influenţă asupra traseului statului cele doua decenii care au trecut de atunci.

2.  Tranziţia post-comunistă şi cazul particular al statelor post-sovietice

Începând cu 1917 şi terminând cu începutul anilor ’50, un nou sistem politic şi economic, construit pe alte baze decât sistemul tradiţional occidental, cel comunist, şi-a instaurat dominaţia asupra părţii răsăritene a continentului european. Experienţa comunistă începe pe 24-25 octombrie 1917 la St.Petersburg, cu ceea ce s-a numit, în literatura comunistă, „Marea revoluţie socialistă din octombrie”, dar nu a reprezentat, în esenţă, nimic mai mult decât o rebeliune militară. Noii conducători, bolşevicii, recurg la măsuri de naţionalizare a industriei şi proclamă, iniţial, împroprietărirea ţăranilor ruşi cu pământ. Pentru a redresa economia ţării, devastată de cei şapte ani de confruntări militare externe şi interne, comuniştii se văd nevoiţi să recurgă la măsuri economice de tip capitalist: permiterea proprietăţii private, liberalizarea parţială a comerţului (NEP – noua politică economică). Ca rezultat, economia URSS atinge la sfârşitul anilor ’20 parametrii anului 1913.  Ulterior, însă, „noua politică economică” este abandonată şi se trece la implementarea politicii economice comuniste. Mijloacele de producţie industriale sunt trecute în proprietatea statului (acesta fusese proclamat, pe rând, drept „stat al muncitorilor şi ţăranilor”, „al muncitorilor, ţăranilor şi funcţionarilor”), iar pământul este supus procesului de colectivizare, prin impunerea asocierii ţăranilor în cooperative de producţie. Concomitent, avea loc un proces foarte rapid de industrializare (pe care l-am mai menţionat anterior), în scopul eliminării decalajului imens de dezvoltare dintre URSS şi duşmanii ei ideologici, decalaj conştientizat de către noii conducători. În rezultatul „strategiei de dezvoltare forţată”[15], nivelul de trai al populaţiei URSS s-a dublat în doar două decenii, la mijlocul anilor 1960, comparativ cu 1945.[16] Se poate afirma, deci, că dezvoltarea de tip comunist a produs, o anumită perioadă, prosperitate. Problemele cu care s-a confruntat această strategie de dezvoltare au constat în incapacitatea de a surclasa ceea ce Vladimir Pasti numeşte „noua ofensivă economică şi politică a occidentului dezvoltat („globalizarea”), care a condus la o nouă creştere a bunăstării populaţiei din societăţile capitaliste, la restructurarea profundă a societăţii de tip occidental şi, în paralel, la o restructurare la fel de profundă a economiei mondiale.”[17] Efectul social al transformărilor economice produse de procesul de tehnologizare şi informatizare, în lumea occidentală, este transformarea claselor sociale care constituie sursa de legitimare a regimului politic comunist (muncitorii industriali şi ţăranii) într-o minoritate. Regimul s-a trezit în faţa opţiunii de a demara un proces paralel în societăţile socialiste, asumându-şi creşterea numerică a potenţialelor categorii sociale contestatare (intelectualitatea, funcţionarii) sau de a accepta creşterea decalajului de nivel de trai faţă de societăţile occidentale. În acelaşi timp, economia de comandă, centralizată şi dependentă de indicaţiile politice ale Partidului, începe să devină incapabilă de a mai susţine creşterea.[18]

Este important să facem distincţia între „comunism” ca regim politic totalitar rezultat din dominaţia politică a unui singur partid – cel comunist şi „socialism” ca formă de organizare socială şi economică care a rezultat din tranziţia coordonată de acesta. (…) Comunismul este un regim politic, în vreme ce socialismul este o formă de organizare a societăţii.[19]

În urma celui de-al doilea război mondial, modelul comunist de dezvoltare a fost „exportat” în statele Europei Centrale şi de Est. Toate statele est-europene în care URSS şi-a impus controlul politic şi militar au trecut prin tranziţii în urma cărora au instaurat socialismul, cu variaţii locale.

În „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ionel Nicu Sava face distincţia între analizele marxiste şi cele nemarxiste asupra societăţii socialiste. În cazul primelor, este adus exemplul lui Charles Bettelheim, care analizează socialismul ca fiind „o specie de capitalism”, evidenţiindu-se două aspecte de realizare a funcţiei economice la nivel redistributiv: formal, mijloacele de producţie şi munca erau considerate colective, în timp ce informal, bunurile şi serviciile erau decolectivizate şi distribuite după criterii politice. Astfel, nomenclatura era, de fapt, adevărata clasă de proprietari a bunurilor şi serviciilor. În urma acestor constatări teoretice, s-au făcut încercări de a propune un model socialist de alternativă În Occident, acesta a fost „socialismul de piaţă”, creat de Oscar Lange. În anii ’70, în Europa de Est s-a constituit reacţia naţională la socialismul sovietic internaţionalist – socialismul real (real socialism).[20] Nici reformele acestuia, venite pe fondul înlocuirii socialismului internaţionalist sovietic cu variantele locale în statele Europei Centrale şi de Est, la începutul anilor 80[21], însă, nu au putut preveni erodarea politică a socialismului, pe fondul adeziunii tot mai pronunţate a cetăţenilor la modelul occidental de dezvoltare, şi deci, emergenţa unei societăţi paralele la nivel informal[22], presiunea căreia de a se manifesta creştea paralel cu adâncirea decalajului de dezvoltare economică şi de nivel de trai între lumea socialistă şi cea capitalistă occidentală. Practic, odată ce socialismul nu se mai dovedea în stare să producă bunăstare în măsura în care aceasta era produsă de capitalism, adeziunea cetăţenilor la proiectul socialist scădea, în primă fază, ulterior având loc delegitimarea autorităţilor politice comuniste.

Cu o perspectivă dferită vin analizele ne-marxiste ale economiei socialiste. În lucrările sale, Economics of Shortage (1980) şi The Socialist System. The political Economy of Communism (1992), Janos Kornai identifică blocajele economiei socialiste: se produce în funcţie de plan (directive politice) nu în funcţie de cerere. Astfel, „se înregistrează în permanenţă un exces de producţie la nivelul producătorului şi un deficit de consum la nivelul consumatorului.”[23]  Socialismul mai este analizat plecând de la putere şi ideologie, care sunt considerate elementele centrale ale sistemului. În rezultatul introducerii socialismului real (elementelor pieţei) la sfârşitul anilor’70, socialismele naţionale îşi sporesc coeziunea internă, însă le scade capacitatea de asociere cu celelalte economii socialiste. În opinia lui Kornai, căderea sistemului socialist a fost provocată de creşterea forţată, al cărei preţ a fost prea mare.  După Marie Lavigne, abandonarea modelului comunist şi demararea tranziţiei au fost acte politice deliberate, decizia schimbării radicale venind din partea clasei politice, care controla şi sistemul.[24]

Ca urmare a constatării decalajului mare de nivel de trai între ţările Europei de Est şi cele ale occidentului dezvoltat, noile conducerile politice au căutat asistenţă din interior şi exterior şi au pus în aplicare, pentru prima dată în secolul XX, o tranziţie spre economia de piaţă care să asigure dezvoltarea în funcţie de democratizare, ultima fiind o condiţie a precedentei.

Modul în care se producea acest proces este explicat de către Vladimir Pasti în volumul „Noul capitalism românesc”. În societăţile post-comuniste care demaraseră procesele de schimbare, „foaia de parcurs” a clasei politice de guvernare, după implementarea căreia tranziţia putea fi considerată încheiată,  a cuprins trei paliere: schimbarea politică, schimbarea economică, şi schimbarea de ordin geostrategic. Fiecare dintre acestea este definit prin anumite măsuri.

Schimbarea politică se referă, pe de o parte, la reforma instituţională, prin care se trece de la instituţii politice ale societăţii şi guvernării proprii regimului comunist la instituţii caracteristice unui regim democratic, iar pe de altă parte, la ceea ce se numeşte exercitarea democraţiei, prin garantarea şi asigurarea de către stat a drepturilor fundamentale ale omului, mai ales a celor politice – exprimare, asociere.

Schimbarea economică este compusă din trei faze, trei etape, şi este definită prin (1) schimbarea tipului de proprietate predominant, de la proprietatea de stat la cea privată, (2) crearea pieţelor pe care să funcţioneze economia de piaţă prin a) reconstrucţie instituţională şi b) renunţarea statului la a interveni în raporturile de schimb, şi 3) funcţionalitatea economiei de piaţă, adică generarea creşterii economice suficient timp pentru ca o scădere să fie considerată o excepţie.[25]

Schimbarea de ordin geostrategic este definită prin trecerea de la adversitatea politică dintre fostul bloc comunist şi blocul ţărilor occidentale dezvoltate, la integrarea politică, economică şi militară a fostelor ţări comuniste în structurile de cooperare şi susţinere reciprocă pe care le dezvoltaseră de-a lungul timpului societăţile occidentale. Aceste schimbări iau forma integrării fostelor state comuniste în NATO şi în Uniunea Europeană.

Vom analiza transpunerea în practică a fiecăruia din aceste paliere în cazul Republicii Moldova, încercând să răspundem întrebării: este tranziţia moldovenească încheiată?

Tranziţia post-comunistă din Europa Centrală şi de Est a fost, spre deosebire de comunismul care i-a precedat, din punct de vedere istoric, considerată o problemă regională, nu globală, şi deci a avut o importanţă secundară, fapt care a influenţat implicarea Occidentului în procesele post-comuniste din aceste state. Astfel, tranziţiei post-comuniste i-a lipsit proiectul capitalismului post-comunist[26], problema fiind lăsată la latitudinea relaţiilor dintre clasa politică occidentală şi cea a societăţilor în tranziţie. Asistenţa financiară şi instituţională acordată Estului a venit prin intermediul Fondului Monetar Internaţional, a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a OECD.

Problemele cu care s-au confruntat statele din Europa Centrală şi de Est în cadrul realizăriii programului tranziţiei post-comuniste erau legate de lipsa experienţei în acest tip de proces, de inexistenţa unor modele de referinţă şi a unei teorii verificate în practică pentru trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă.

Prin complexitatea lor, reformele din Europa Centrală şi de Est depăşesc cadrul economic şi cadrul politic, manifestându-se pe trei paliere: economic, politic şi social. După natura lor, reformele (constituind, în esenţă, politici economice) pot fi grupate în trei domenii:

1. Stabilizarea macroeconomică, obţinută prin politici monetarvalutare, fiscale şi ale veniturilor, care, la rândul lor, sunt supuse unor procese de reformă fundamentale;

2. Liberalizarea micro-economică, care presupune înlăturarea diferitelor restricţii în desfăşurarea activităţii economice, inclusiv clarificarea drepturilor de proprietate, a contextului comercial, formarea şi funcţionarea societăţilor, dar şi eliminarea subvenţiilor, a controlului preţurilor şi valutei, liberalizarea comerţului exterior etc.;

3. Transformări instituţionale fundamentale, începând cu transformarea proprietăţii de stat, dar şi reforma fiscală sau formarea unor instituţii mari ca bursa de valori, instituţiile de intermediere financiară etc.

În cazul tranziţiei post-comuniste, democratizarea prin garantarea libertăţilor fundamentale şi crearea unui spaţiu public care să permită schimbul de idei şi reformarea instituţiilor statului (legislative, executive şi judiciare) funcţionează ca o condiţie a edificării economiei de piaţă. În statele din Europa Centrală şi de Est, trendul pozitiv de dezvoltare economică instaurat după câţiva ani de reforme, s-a bazat în mare măsură pe investiţiile occidentale, aducătoare de capital şi know-how pentru dezvoltare. Diferenţele dintre state au  contribuit la un anumit proces de stratificare, în sensul în care unele state ex-socialiste (cele mai occidentale) au început să fie considerate mai avansate pe calea reformelor, în anii 1990. „Practic, cu cât te deplasezi mai la est pe axa vest-est, intensitatea şi performanţa reformelor scad, inflaţia şi şomajul cresc, iar efectele pozitive ale reformelor încep să dispară.”[27] Explicaţiile acestui fenomen sunt multiple, ţinând şi de apropierea geografică a statelor beneficiare de asistenţa Occidentului de acesta din urmă. O explicaţie ar putea fi viteza şi, mai ales, profunzimea cu care s-au făcut reformele şi s-au instituit mecanisme viabile ale noii ordini de dezvoltare capitalistă. În primul rând, statele ex-socialiste nu porneau, în 1989, din acelaşi punct, chiar dacă puteau avea parametri macroeconomici apropiaţi (cazul României şi Poloniei, PIB per capita constituind în 1989 aproximativ 1600 de dolari în amândouă ţările). Aceeaşi Polonie, dar şi Ungaria, de exemplu, au avut economii mai puţin centralizate (Polonia după 1981 şi Ungaria, după 1968), măsurile fiind o implementare a teoriei „socialismului real”, despre care am vorbit anterior. Datorită scăderii exigenţelor şi cerinţelor planului, s-a ajuns la o mai mare flexibilitate a economiei, „datorată în mare măsură unei circulaţii mai mari a produselor, într-un fel prin piaţă şi a unei autonomii mai largi acordată agenţilor economici.”[28] În Polonia, fermele nu fuseseră niciodată colectivizate. Deosebirile faţă de ţări cu economii puternic centralizate, care nu au deviat de la modelul „socialist clasic”, identic celui sovietic, ca România sau Bulgaria, sunt, deci vizibile.

În cadrul statelor post-socialiste, se evidenţiază grupul fostelor republici sovietice. Istoric, acestea au fost provincii ale Imperiului Rus, anexate,  în secolele XVIII-XIX. În 1989-1991, toate republicile sovietice au trecut printr-un proces de accentuare a revendicărilor naţionaliste, care ţineau de obţinerea unei independenţe mai mari faţă de centru. Relaţiile din cadrul URSS, dintre centru şi periferie (republicile sovietice non-ruse aflându-se chiar la periferia geografică a statului sovietic) erau similare relaţiilor dintre metropolă şi colonie în cazul imperiilor coloniale anterioare. Pe parcursul secolului XX, centrul (Moscova) promovase o politică de colonizare a republicilor din cadrul URSS cu etnici ruşi. Acest proces se accentuează mai ales după ce Iosif Stalin proclamă, în 1945, naţiunea rusă ca fiind „cea mai eminentă naţiune a URSS”, probabil în semn de recunoştinţă pentru sacrificiile depuse în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, după cum era numit Al Doilea Război Mondial în istoriografia sovietică.

Aspectul care diferenţiază republicile ex-sovietice de cele din Europa Centrală şi de Est este cel legat de edificarea statalităţii proprii. Spre deosebire de ţările din Europa Centrală şi de Est, fostele republici sovietice aveau tradiţii de statalitate mult mai slabe, cu unele excepţii. Astfel, în cadrul „grupului celor 15” sovietic, cele trei ţări baltice (Estonia, Letonia şi Lituania) fuseseră independente în perioada interbelică, de aici şi specificitatea lor în ceea ce priveşte evoluţia de după disoluţia URSS. O statalitate lituaniană nu mai trebuia inventată, mergându-se pe restaurarea statutului de până în iunie 1940. O statalitate ucraineană, sau moldoveană, însă, avea nevoie de mitologii fondatoare şi de legitimitate, de aici natura demersului elitelor politice din aceste state, despre care vom vorbi în continuare.

La fel ca în cazul statelor eliberate de sub dominaţia colonială occidentală în secolul XX, tendinţa din republicile sovietice a fost, după 1985, de a se da preferinţă suveranizării în detrimentul democratizării. Aceasta din urmă era impusă de la centru, propunerile de perestroika şi glasnost venind din partea conducerii centrale a PCUS şi a statului sovietic. Elitele locale (din republici), însă, confruntate cu perspectiva slăbirii controlului central, şi-au creat revendicării proprii, care ţineau de obţinerea unui control mai mare asupra resurselor locale şi asupra mecanismelor de redistribuire a bunurilor. Astfel, restructurarea a fost întâmpinată, în unele republici, de către elitele locale, cu cereri de suveranizare.

Statele din Europa Centrală şi de Est se „naţionalizaseră”, în marea lor majoritate, în secolele XIX-XX şi fuseseră ţări independente în perioada interbelică. Astfel, tranziţia post-comunistă, în aceste state, pornea de la anumite premise, care erau diferite în cazul republicilor Uniunii Sovietice, din care făcea parte şi Republica Moldova. Aceste premise, în cazul statelor din Europa Centrală şi de Est erau: existenţa unui stat naţional propriu, cu suveranitate stabilă şi nedisputată asupra propriului teritoriu, un grad de omogenitate etnică relativ înalt, (cazurile Poloniei, Cehiei, Ungariei, chiar şi României), existenţa, deci, a unei comunităţi politice cetăţeneşti solide. Pe aceste baze, demersul tranziţiei post-comuniste s-a putut concentra, după 1989, pe democratizarea societăţilor în cauză, pe garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi edificarea societăţii democratice. Ceea ce a făcut diferenţa între acest grup de state şi grupul fostelor republici sovietice a fost problema naţională. Pentru a înţelege natura acestei deosebiri, trebuie să amintim aici anumite aspecte din politica naţională a conducerii URSS pe parcursul secolului XX, şi modul în care aceasta a influenţat situaţia statelor proclamate în 1991. Unul dintre primele decrete ale Congresului al II-lea al sovietelor anunţa, în octombrie 1917, „dreptul autentic la autodeterminare al tuturor naţiunilor care populează Rusia”. De asemenea, unul dintre primele decrete ale guvernului bolşevic a fost „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”. Prin acest document se garantau etniilor de pe teritoriul fostului Imperiu Rus, „dreptul la libera autodeterminare, până la secesiune şi crearea statului independent”. De asemenea, se prevedea dezvoltarea liberă a minorităţilor naţionale şi a grupurilor etnice care populau teritoriul Rusiei. Motivele guvernului condus de Lenin pentru o asemenea permisivitate ţineau, însă, de alte necesităţi decât de cea de a rezolva situaţia de discriminare etnică din perioada Imperiului Rus: „bolşevicii erau preocupaţi mai mult de considerente tactice: de tendinţa de a câştiga sprijinul popoarelor neruse şi de a simplifica desfăşurarea procesului revoluţionar”[29] Motivul acordării drepturilor naţionale a fost, în optica lui Lenin şi a colegilor săi, funcţia unificatoare a acestor cedări, adică readucerea sub autoritatea bolşevică a părţilor din fostul imperiu care riscau să ajungă sub influenţă „capitalistă”. După câteva luni de consolidare a noii puteri de la Petrograd, şi în special după dizolvarea, în ianuarie 1918 a Adunării Constituante, a devenit clar că bolşevicii erau hotărâţi să menţină prin forţa armelor naţionalităţile fostului imperiu ţarist în componenţa statului rus bolşevic. Astfel, deşi Consiliul Comisarilor Poporului (CCP) acceptase proclamarea independenţei Finlandei şi Poloniei, el a acţionat prin forţă militară pentru a dizolva corpurile legislative ucrainene şi bieloruse şi pentru a anexa la Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (proclamată prin adoptarea unei constituţii, la 10 iulie 1918) statele independente Ucraina (ianuarie 1919), Bielorusia (februarie 1919), Azerbaidjan şi Armenia ( în aprilie şi decembrie 1920), Georgia, în martie 1921.[30] În toate aceste republici, se instaurează regimuri bolşevice subordonate Moscovei (proclamată, între timp, capitală a RSFSR), principiul autodeterminării naţionale, proclamat anterior chiar de către bolşevici, fiind încălcat. După ce, în decembrie 1921, reprezentanţi ai republicilor ocupate au fost admişi în corpul legislativ al RSFSR, decretele emise de guvernul rus (Comitetul Executiv Central) au devenit obligatorii şi pe teritoriul celorlalte cinci republici, ceea ce nu însemna altceva decât suprimarea completă a autonomiei lor. În prealabil (1920-1921) autorităţile RSFSR semnaseră deja tratate bilaterale cu fiecare dintre republici, prin care cele mai importante instituţii de stat erau unificate sau în guvernele locale erau admişi reprezentanţi ai Rusiei, cu vot decisiv. În concluzie, autodeterminarea naţională nu a fost respectată, perpetuându-se subordonarea naţionalităţilor neruse în faţa autorităţilor centrale. În 1922, nu mai rămânea decât să se dea o expresie constituţională sistemului. În domeniul tratării statutului republicilor sovietice în relaţie cu RSFSR, s-au purtat discuţii aprinse pe tot parcursul anului 1922, într-un final fiind adoptate propunerile lui Lenin, de egalare formală în drepturi a republicilor (inclusiv RSFSR) şi de intrare a Federaţiei Ruse într-o federaţie extinsă a republicilor sovietice, sub denumirea „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, Moscova urmând să devină capitala a două entităţi: Federaţia Rusă şi cea Sovietică. Procesul de edificare al noului stat federativ sovietic a fost, astfel, unul bazat în primul rând pe intenţiile guvernului bolşevic (comunist) de la Moscova de a-şi subordona teritoriile fostului Imperiu Rus. În vederea realizării acestor obiective, noile autorităţi ruse au acţionat din raţiuni ideologice, neglijând şi marginalizând atât existenţa frustrărilor naţionale la nivelul etniilor din fostul spaţiu imperial rus, cât şi expresiile politice ale acestor frustrări, în speţă, guvernele naţionale ale viitoarelor republici sovietice. Factorul ideologic a prevalat, astfel, asupra factorului naţional în noul sistem politic edificat de Moscova, acesta din urmă fiind perceput şi tratat ca un instrument al Partidului Comunist în vederea realizării obiectivului instaurării dictaturii proletariatului. Acest fapt nu putea rămâne, desigur, fără consecinţe.

Egalarea formală în drepturi a republicilor neruse din cadrul URSS cu republica rusă s-a făcut la insistenţa lui Lenin, care era preocupat de păstrarea naţionalităţilor în cadrul proiectului federaţiei comuniste. Însă, spre sfârşitul anului 1922, chiar dacă formal se adoptase formarea URSS în formula lui Lenin (prevăzându-se dreptul de secesiune pentru republici) ascensiunea rapidă la putere a lui Stalin (acesta propusese anterior un alt proiect, acesta prevedea autonomizarea regiunilor cu populaţie nerusă în cadrul unei singure entităţi statale) a făcut ca, de facto, relaţiile naţionale din URSS să rămână, pe toată durata aflării la putere a lui Stalin, marcate de o superioritate a naţiunii, culturii şi limbii ruse în raport cu celelalte. Chiar dacă în anii 20-30 au fost luate măsuri de „indigenizare”, adică de introducere în aparatul de stat din repub
Sursa
2011-06-21 20:03:23




Comenteaza





Ultimele 25 posturi adăugate

07:04:35LINIA VIEȚII —» Leo Butnaru
14:49:58DINTR-O POSIBILĂ ANTOLOGIE, 2014 —» Leo Butnaru
10:11:03SOLIDARITATE —» Leo Butnaru
07:07:40Milostenia nu-i mai mult sau mai puţin merituoasă, după însemnătatea darurilor —» Portalul Tineretului Ortodox din Moldova
20:08:31Polițistă la volan, la fel ca bărbații cu epoleți, sfidătoare —» Curaj.TV | Media alternativă
19:47:06Am pierdut mii de dolari pe false ”investiții”! —» Curaj.TV | Media alternativă
10:00:08Anxietatea – de la cauze și consecințe, la soluții —» Moldova Creștină
08:50:04DIN ISTORIA (ȘI GEOGRAFIA) LITERATURII ROMÂNE ÎN IMAGINI © —» Leo Butnaru
05:42:32«Новости Приднестровья» продолжают тырить —» Бессарабские хроники
00:05:00Black Friday: All of Our Deals in One Spot —» Misterioz
18:44:12Cehia. Moldovenii de peste hotare sunt „diasporă” —» Curaj.TV | Media alternativă
17:24:22Zice că l-au păcălit cu locul de muncă în Germania —» Curaj.TV | Media alternativă
14:27:05Programul ,,Opera jubiliară a anului 2022” —» Biblioteca Publică or.Rîşcani
13:26:41Infografic ,,Septembrie - nici o zi fără lectură" —» Biblioteca Publică or.Rîşcani
12:30:29REVISTA „NEUMA” ÎNTREABĂ —» Leo Butnaru
10:10:31A fi bun nu costă mult, dar aduce dobânzi mari! —» Moldova Creștină
18:55:30Valurile mortale din asfalt au supraviețuit două anotimpuri —» Curaj.TV | Media alternativă
18:48:59Tramvaiul răzbunător de pe ruta 11 —» Curaj.TV | Media alternativă
16:02:58Omofonele – unde punem cratima?  —» Moldova Creștină
16:00:13Ar trebui să ne doară… | Poezie de Mașa Rotaru —» Moldova Creștină
13:00:16Interviu cu Vasile Gherasimciuc, Director al Sărbătorii Speranței în Moldova (14-16 Iulie 2023) —» Moldova Creștină
10:30:02POET AL AVANGARDISMULUI UCRAINEAN - VICTIMA BOLȘEVISMULUI —» Leo Butnaru
10:00:14Nu ne mai pasă | Opinie Mașa Rotaru —» Moldova Creștină
07:58:56Pandemia mai este, chiar dacă n-o vedem —» blog cultural
21:58:36O activitate de interes maxim… —» Centrul Comunitar Instruire, Acces Informaţie Călăraşi