Folosul duhovnicesc obţinut prin participarea noastră la Sfânta Liturghie

Numai detaşându-ne de viaţa îngustă a egoismului, ne umplem de viaţa infinită a comuniunii Sfintei Treimi. Biserica a exprimat acest paradox numind moartea lui Hristos, contrară oricărui egoism, “de viaţă făcătoare”. Despre Trupul jertfit al Său, Domnul ne învaţă următoarele: “Că pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (IOAN 6, 33), pentru că în El rămâne această ieşire din egoism la largul comuniunii cu toţi. Scufundându-Şi Trupul prin moarte în Dumnezeu, în lărgimea infinită a vieţii, într-o supremă transcendere de Sine Însuşi, Hristos l-a umplut de viaţă nemuritoare şi nesfârşit de iubitoare a Sfintei Treimi. Cine se dăruieşte din dragoste, împreună cu Hristos, intră în legătură cu apele vii aleDUMNEZEIRII TREIMICE care e DRAGOSTE şi deci, viaţă fără sfârşit şi se umple de ele.

Dar această intrare în legătură cu viaţa Sfintei Treimi nu înseamnă pierderea persoanei credinciosului. Cine se scufundă din dragoste într-o altă persoană, chiar dacă aceea e infinită, nu se topeşte în ea. Cele două persoane care se unesc din dragoste nu-şi pot menţine dragostea decât rămânând conştiente una de alta, bucurându-se una de alta. Dragostea fiind bucuria cea mai mare a cuiva de altcineva, unirea fără confuzie a celor ce se iubesc e o caracteristică de nepierdut a ei.

În unirea cu Dumnezeu, creştinul se menţine ca persoană necontopită cu atât mai mult, cu cât Dumnezeu în învăţătura creştină e o TREIME de PERSOANE în care unitatea este cu atât mai mare, cu cât e mai adevărată păstrarea neconfundată a Persoanelor. Unindu-se cu Dumnezeu, creştinul îşi menţine conştiinţa despre Tatăl ca deosebit de Fiul, cu Care, unindu-se simte afecţiunea filială faţă de afecţiunea deosebită a Tatălui; deci e conştient şi de Fiul ca deosebit de Tatăl, trăind afecţiunea sa filială faţă de Tatăl. La fel e conştient de Duhul Sfânt că e deosebit de Tatăl şi de Fiul, căci se uneşte prin Duhul Sfânt atât cu Tatăl cât şi cu Fiul, ca o persoană deosebită cu Persoane deosebite, pentru că şi Duhul Care îi dă elanul acestei uniri este Persoană deosebită. Neconfundându-se cele trei Persoane dumnezeieşti, nu se poate confunda nici omul cu Dumnezeu, căci pentru aceasta are ca Dumnezeu Însuşi să devină impersonal, lipsit de un interes personal pentru fiecare om ca persoană deosebită. Când copilul experiază dragostea unită, dar şi distinctă a ambilor părinţi, faţă de el ca persoană distinctă, nu se poate confunda cu ei.

Urcuşul liturgic, trăit de credincioşi ca unire crescândă comună cu Dumnezeu Cel în Treime, deci ca experienţă a dragostei lui Dumnezeu, a relaţiei intime cu Dumnezeu Cel viu – e deosebit de teologie, care în cel mai bun caz e reflexiune asupra acestei experienţe. În Sfânta Liturghie are loc ceva între Dumnezeu şi oameni. Ea nu e o trăire pur subiectivă; ea este Evanghelia mereu actualizată, relaţia actualizată cu Hristos din Evanghelie, relaţia mereu experiată de credincioşi. Teologul redă această experienţă, când o redă ca experienţă proprie, teologia lui e vie atunci şi ea, deşi nu atât de vie ca experienţa însăşi. Când experienţa nu e proprie a lui ci a altuia, teologul care face reflexiuni asupra ei, face o teologie moartă; dar chiar când experienţa e făcută de teologul respectiv însuşi, altceva e să cânţi în entuziasmul extatic al experienţei proprii a Sfintei Treimi împreună cu ceilalţi şi altceva e să faci reflexiuni asupra ei. Uneori reflexiunea nu urmează numai experienţei sau nu conduce numai la ea, ci o poate însoţi; atunci reflexiunea lui e caldă şi mai adâncă, de aceea e un bine în succesiunea sau unirea simultană a trăirii lui Dumnezeu Cel în Treime în rugăciune şi în Liturghie, cu o reflexiune teologică. Teologia adânceşte experienţa a ceea ce se petrece în Sfânta Liturghie în sensurile ce le găseşte în ea, iar experienţa lui Dumnezeu Cel în Treime dă viaţă teologiei şi o adânceşte la rândul ei.

Faptul că Sfânta Liturghie e trăită de credincioşi în comun ca urcuş sau înaintare în ambianţa de comuniune a Sfintei Treimi, face din ea cel mai efectiv mijloc de creare, menţinere şi întărire a comunităţii între oameni, ca anticipare a Împărăţiei Sfintei Treimi. Credincioşii care merg Duminică de Duminică împreună la Sfânta Liturghie din aceeaşi biserică se simt din ce în ce mai mult adunaţi în Dumnezeul iubirii Treimice, sporind între ei comuniunea. Nici un alt fel de asociaţii, de adunări sau legături nu crează o atât de adâncă comuniune între oameni ca Sfânta Liturghie, fie pentru că nu-i adună în Dumnezeu Cel mai presus de ei, făcându-i să depăşească interesele lor trecătoare care nu pot fi toate identice, fie pentru că nu se simt ajutaţi unul de altul în rezolvarea intereselor lor diferite, dar Sfânta Liturghie devine un chiag unificator chiar pentru celelalte feluri de asociaţii şi adunări, pentru că dă un fundament comun vieţii lor în diversitatea de la suprafaţă.

Chiar membrii aceleiaşi familii întăresc comunitatea între ei când se adună toţi regulat la aceeaşi Sfântă Liturghie. Comunitatea între ei se adapă atunci din izvorul comun suprem al iubirii şi al vieţii netrecătoare, care poate face să slăbească divergenţele de interes trecător ce se ivesc între ei.

Sfânta Liturghie înseamnă în greceşte slujire comună. Ea îi adună pe oameni într-o slujire comună adusă lui Dumnezeu Cel în Treime, a lui Dumnezeu al comuniunii. Ea este deci şi puterea cea mai mare creatoare de comunitate; ea îi adună pe toţi tot mai mult în Împărăţia dragostei nesecate a Sfintei Treimi.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI – 2001;
2. LITURGHIER, cuprinzând Dumnezeieştile Liturghii ale Sfinţilor noştri Părinţi: Ioan Gură de Aur, Vsile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, precum şi Rânduiala Vecerniei, Utreniei, Dumnezeieştii Proscomidii, Liturghiei cu Arhiereu, ca şi altele de trebuinţă la Sfânta Slujbă în Biserică; tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI 1995;
3. STĂNILOAE, Preot Prof. Dr. Dumitru – SPIRITUALITATE ŞI COMUNIUNE ÎN LITURGHIA ORTODOXĂ – Tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului NESTOR, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei; Editura Mitropoliei Olteniei; CRAIOVA – 1986.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

sursa: http://www.calauzaortodoxa.ro/