Despre energia candidaților electorali și acreala moldovencelor

Ediția de dimineață a Europe Libere am prins-o de la jumătate. L-am ascultat pe Iulian Ciocan, care m-a convins că este bine și democratic să avem mai mulți candidați la alegeri, chiar dacă oamenii nu-i bagă în seamă. Dovada-voturile infime pe care le primesc ca bonus de la rude sau de la cîțiva vecini. Are dreptate cînd spune că acești oameni de cele mai multe ori dau dovadă de energie debordantă și de o creatvitate ce excede cu mult imaginația nițel plafonată a celor cu șanse reale de a cîștiga. Inspirată, decid să dau și eu astăzi dovadă de mai multă creativitate și dinamism, chair dacă timpul de afară se pliază de minune pe starea de somnolență care nu mă prea părăsește în ultma vreme. Urmează un alt editorial, al colegului de la București, care a atins astăzi o temă sensibilă și care, recunosc, de mult mă frămîntă – acreala românilor. Întrebări de genul: de ce româncele nu zîmbesc mai des, de ce privesc suspicios la fiecare persoană, de ce prefără să răspundă cu jumătatre de gură, de parcă ar fi datoare să nască pe loc cuvintele etc.?  Bineîțeles că fac simultan paralela cu moldovenii și moldovencele care, aflîndu-se în stare trează, dau dovadă de aceeași zgîrcenie atunci cînd vine vorba despre un zîmbet, un răspuns  clar și cuprinzător, o atitudine omenească. Recunosc, cu dificultate ce-i drept, că proverbiala bunăvoință și ospitalitate este un fenomen ce trebuie inclus în Cartea Roșie a virtuților și că brutalitatea, frustrarea și mîndria a ajuns să le înlocuiască treptat.

Mă îmbrac și merg spre Casa Naționională de Asigurărăi Sociale. Trebuie să mă car de fiecare dată cînd am nevoie de o ștampilă pentru a-mi prelungi licența. În ușa biroului în care sunt obișnuită să intru stă un scaun, semn pe care eu îl înțeleg în felul următor – ”sunt pe loc, doar că nu sunt în birou”.

Mă postez lîngă ușă și aștept răbdătoare să vină dna. Pe lîngă mine trec în cruce angajate, fiecare merge – iese din biroul său. Își dau aere de oameni importanți și foarte ocupați, încît nici nu îndrăznesc să privească înspre mine, un biet cetățean,care întîmplător se  grăbește să ajungă în această dimineață  la serviciu. Mai vin cîteva persoane, inclusiv o familie cu un bebeluș. Așteaptă sub o altă ușă, unde de asemenea este pus un scaun. Bat la ușile de prin vecini, dar se pare că răspunsul auzit din birou nu le satisface curiozitatea. Așteaptă…așteptăm. După 20 de minute o iau și eu pe hol, poate, poate dau de dna care a uitat scaunul în ușă. Mi se răspunde pe un ton plictisit că dna este în concediu și că trebuie să intru în alt birou. În biroul cu pricina dau cu ochii de o fetișcană, care și-a plimbat fustele prin fața mea, în timp ce eu stăteam și așteptam la ușa vecină. Cu un aer de om foarte ocupat îmi spune să ies afară și să aștept. Cîîîîît să mai aștept? Peste alte 5 minute ma invită la masa ei. Formalitatea mea durează fix 2 minute. Pe un ton nu tocmai binevoitor o rog să afișeze pe ușa barată de scaun o notă în care să informeze cetățenii că se pot adresa la ea și să nu aștepte, așa cum am făcut-o eu. Răspunsul m-a lăsat mută – ”Ei lasă că nu mai așteaptă ei așa de mult”. Și…aș fi continuat eu gîndul ei – și mare scofală dacă așteaptă. Ce au de făcut? M-ar fi mirat să aud un ”sigur, imediat o sa afișăm”, sau ”neapărat o să rezolvăm, ca oamenii să nu aștepte”, deși sinceră să fiu, am sperat. Am sperat ca, măcar pentru liniștea mea sufletească, să văd un zîmbet, un răspuns adecvat, o atitudine pur omenească. Indiferența le-a acrit moldovencelor pînă și sufletul, nu doar chipul.  Partea proastă a acestei întîmplări e că energia lor negativă m-a marcat și mine. Să vină ploaia ca să spele emoțiile trăite în dimineața  acestei zile de luni!!!