(AUDIO) Academicianul Mihai Cimpoi: „Eminescu a ajuns în Europa înaintea noastră”

„Am susţinut teza de doctor târziu, nu în perioada sovietică, pentru că nu eram recunoscut de către autorităţile de atunci. Astfel, mai întâi Academia Română m-a ales ca Membru de Onoare, după care, la Academia de la Chișinău, am devenit membru titular. Apoi am susținut teza de doctor. Mi s-a acordat și titlul de doctor habilitat”.

Dar până să ajungă la această etapă a parcurs un drum lung. Doamnelor și domnilor, fragmentul citat este o parte din istoria vieţii binecunoscutului critic literar şi ex-preşedinte al Uniunii Scriitorilor – academicianul Mihai Cimpoi (vezi blog), invitatul meu în emisiunea “În direct România, în direct lumea românească”, de la Radio România Internațional (difuzare: joi, ora 20.00, reluare duminică ora 17.00) și Radio „Arena” din Chișinău.

 „Nu titlurile mi-au accentuat meritele”

Asta spune Mihai Cimpoi, la ceas de bilanţ, despre cele realizate de-a lungul vieţii. A avut debutul literar la numai 18 ani. Scria însă recenzii încă de pe băncile şcolii, din clasa a 8-a. Le trimitea la ziar şi nu elogia, ci critica. Reacţia poetul Ion Bolduma, care lucra la publicația „Nistru” pe atunci, a fost că a venit în satul tânărului Cimpoi ca să vadă „cine este cel care scrie într-o limbă românească salonardă”. Sau, cum se credea în redacţie, să vadă cine este „acest învăţător bătrân care scrie”. Şi a descoperit un tânăr de 18 ani!…

Mihai Cimpoi spune că tatăl său îl vedea în perioada interbelică la categoria „studenţilor eterni”. Despre părintele său  – „Ilie românul”, cum îl numeau oamenii în sat -, academicianul spune că era „un Moromete al localităţii”. „Ilie românul” era din dreapta Prutului. De la tatăl său a învăţat să fie constructiv, iar asta l-a ajutat să contribuie la înlăturarea „obscurantismului ideologic”. „Sunt din categoria lui Aristarh şi nu a lui Zoil, spune invitatul meu. În spaţiul basarabean s-a demolat foarte mult: cultura, în primul râd, iar identitatea noastră a fost o teroare a istoriei care s-a exercitat în mod cumplit. Românii-basarabeni au cunoscut nişte faze pur şi simplu catastrofale, cumplite”, îmi explică interlocutorul meu.

 În acest context, mai aflaţi din interviu cum se consideră şi cum era considerat Mihai Cimpoi de către unii: un român şi jumătate sau doar pe jumătate român. 

„Se vorbea intens ruseşte. Am cerut un profesor care să ne vorbească pe înţeles”

Mergând însă pe marginea biografiei lui Mihai Cimpoi, aflăm că marele său prieten Grigore Vieru l-a criticat pentru început, după care i-a spus „vei ajunge un mare critic literar”. „Grigore Vieru mi-a fost ca un sfetnic. Versuri nu am mai scris, dar am continuat cu epigrame. Şi prima i-am scris-o chiar lui”.

Venit în 1960 de la ţară, viitorul academician a rămas cutremurat de Chişinău. „Îmi era un mediu străin. Asta pentru că se vorbea intens ruseşte. A fost greu. O caznă. La cursurile de filosofie trebuia să îl citim pe Hegel în ruseşte. Mai mult, la logică, noi, copii veniţi de prin sate, nu înţelegeam nimic în rusă. Am cerut un profesor care să ne vorbească pe înţeles”. Şi au avut noroc. Era perioada de „dezgheţ hruşciovist”, cum spune Mihai Cimpoi, sau, cum adaug eu – un dezgheţ în plin îngheţ. 

„Mergeam la femeia lui Lenin”

„Aşadar, la universitate nu prea puteam să însuşim prea multe şi mergeam la femeia lui Lenin (râde) – aşa spuneau studenţii Bibliotecii Naţionale Nadejda Krupskaia”.

Acolo era un fond de carte românească foarte bogat, spune academicianul. „Dar trebuia să fii înscris într-o fişă specială”, iar Mihai Cimpoi bănuişte că era pentru securitatea care urmărea tot ce mişca în acele vremuri. La bibliotecă a ajuns studentul la concluzia că marea mântuire este prin cultură. 

„Eminescu a ajuns înaintea noastră în Europa”

Este supărat pe detractorii de la Bucureşti ai lui Eminescu care au devenit „foarte activi în perioada de integrare europeană”. „Cer să ne lepădăm de Eminescu. E o absurditate, deoarece Eminescu a ajuns de mult în Europa. Societatea noastră este caragializată şi caragializarea a dus la complexul cioronian, unul de inferioritate, de frustrate”. Iar eu am adăugat: mai mult, complexele ne sunt alimentate. Academicianul este de acord…

„Am răsfoit Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent a lui Fritz Martini şi cel mai important capitol de acolo este alocat lui Goethe: «Goethe, poet şi educator naţional». Deci, educator naţional! Nemţii pun mare preţ pe educaţie”. „Dar noi nu suntem nemţi, domnule Cimpoi!”, am replicat eu. Răspunsul: „Valorile româneşti cunosc o oră a cumpenei şi punerea sub semnul integrării europene grăbite. Eminescu a anticipat apariţia UE. Eminescu era european, a ajuns cu mult înaintea noastră acolo. Întrebarea este cum facem şi noi ca să îl ajungem din urmă. Eu mai caut răspunsul despre valorile noastre de astăzi şi în Nitzsche”. 

„Trăim un ceas dramatic al istoriei noastre”

Asta spunea în 2010, şi repetă în 2011, Mihai Cimpoi. Nu şi-a schimbat părerea. Iar dramatismul ceasului „este neîncrederea în valorile noastre. Este graba de a ne integra în UE necondiţionat. Europenii, însă, la rândul lor, ne întreabă care ne sunt valorile? Dialogul este valoric”, conchide invitatul. „Şi identitatea contează până la urmă…”, am adăugat eu. Mihai Cimpoi continuă: „Unii afirmă - cultura românească este de poliţa a doua, iar eu le aduc de fiecare dată, drept exemplu, nume sonore româneşti care îi contrazic. În UE nu putem să intrăm decât cu adevărurile noastre.” 

Despre moldovenism

„Este un curent care reactualizează noţiunile staliniste de popor moldovenesc şi limbă moldovenească. Nu este acceptat de către intelectualitatea noastră. Sunt prea puţini acei „intelectuali” adepţi ai acestei idei. Cine crede în asta sunt necărturari totali care nici nu pot găsi un suport teoretic al ideeii lor. Este un fals”, spune tranşant academicianul.

„Nici în cartea europeană a limbilor nu există limba moldovenească. Rajmund Piotrowski, un mare românist şi romanist a intervenit ca să se scoată această aşa-zisă limbă”. „Dar o avem în Constituţie, mai mult sau mai puţin”, am amintit eu. „La Chişinău bătălia pentru limba română este pe mai departe de fiecare zi… Limba este expresia unei naţiuni. Marele filosof Heidegger spunea: „Limba ne dă certitudinea de a fi parte a unui popor ziditor de istorie”. În 1994, Academia de Ştiinţe a Moldovei a spus tranşant că denumirea limbii vorbite la Chişinău e română şi tot nu a reuşit să o impună până la capăt”, îmi răspunde Mihai Cimpoi. Iar eu insist: „Dar dacă politicienii vehiculează şi astăzi că vorbesc limba moldovenească în plan politic și româneşte în plan personal înseamnă că mai prind asemenea manevre în faţa unei părţi a electoratului”…

 Răspunsul academicianului îl aflaţi în audio. Cert este că pe Mihai Cimpoi îl doare când se ironizează pe seama sacrificiului făcut de către generaţia sa în tumultul anilor 90…

Aş adăuga: şi pe noi! 

Despre decimarea intelectualităţii basarabene

„Intelectualitatea noastră a fost decapitată metodic, inclusiv scriitorii din Transnistria care, în 1937, au fost împuşcaţi pentru că au trecut la alfabetul latin. Au fost deportaţi şi ucişi. Petru Ştefănucă, marele folclorist, de exemplu, a fost ucis în bătaie cu propria sa carte. Basarabia a rămas fără intelectualitate, care a fost practic decimată, dar a reuşit să-şi revină. Acesta a fost marele ei miracol”, spune Mihai Cimpoi. Iar eu, în continuarea ideii, l-am întrebat despre  exilul basarabean exterior şi interior. Explicaţia: „Exilul exterior este cel siberian, iar cel interior a fost unul strategic, de păstrare a identităţii. Iată de ce cred că literatura basarabeană este rizomică. Adică a rezistat prin rădăcinile sale, când a fost tăiat trunchiul. A fost o rezistenţă în felul celei franceze”.

Vorbesc cu Mihai Cimpoi şi despre scriitorimea care trebuie să pregătească drumul nostru spre UE, despre raportul negativ de 2 cărţi româneşti la 19 ruseşte, sau, mai nou, de 7 la 19; despre „invazia” media rusească prin cei 800 de corespondenţi ruşi la Chişinău, în raport cu un corespondent al TVR şi unul al Radio România Actualităţi, dar şi despre cei 16 funcţionari ai Ambasadei României în comparaţie cu cei 1200 ai ambasadei Rusiei.

Mihai Cimpoi ne spune şi de ce crede că „e inconsecvenţă în relaţiile culturale cu România care, spune domnia sa, sunt plasate în seama unor instituţii cu interese sau pe care le preocupă mai mult partea electorală”.

Audiţie plăcută!