-Zaia, tu şi nu înteleji cî eu damu-s în aftobus, da flaşca am uitat-o acasă, da acolo-s fotşile care trebuie să li arăt lu nănaşa, hai poate ni-o aduşi…

Cam astea erau cîteva din detaliile unei conversaţii din aftobus a unei mămici cu un pici alături. După discuţia cu zaia, a început ora de educaţie. Tot în aftobus.

-Ci mămica sî-ţi povistească, despri copăcel, dispri fluturaş….

Nu m-ar fi deranjat nimic, dacă ora de educaţie  nu era oferită la un volum maxim cu cunoştinţe temeinice în toate domeniile:

-          Mama, de ce creşte în apă?

-          Frunzişoare, moluşte…

-          Da ce-s moluştele?

-          Ouşoare de peşte…

La un moment dat, un pasager obosit şi el de atîta cultură generală, probabil,  roagă piciul să-i spună  o poezie. Poate aşa mai tace şi mama. Şi copilul începe:„Vine mosul de la vie/Cu cirese-n palarie…”
Mare i-a fost indignare omului cînd a auyit mareata poeyie. Se vede că aştepta mau mult de la piciul a cărei mamă ştie că moluştele sunt ouşoare de peşte.

-          Mai spune una, asta-i de pe vremea mea, una mai nouă, insistă bătrănelul.

-          Nu mai ştiu, răspunse copilul.

-          Ştie, ştie, da le-o uitat, spuse mama tot cu voce…maximă.

După asta – linişte, multă linişte…vreo 20 de minute. La următoare staţie, bătrînul dornic de poezii a coborît. Copilul încercă să întrebe ceva:

-          Taci, că mă doare capul, ţi-am spus că eşti un prost care nu vrea să înveţe. Iaca am păţit ruşinea cu tine în lume…