Fatacuceaiul's Blog

Cu 24 de ani în urmă, am cunoscut, într-un coridor de maternitate,  o mică…fericire. Mică, pentru că ar fi încăput într-o cutie de sandale atunci când am văzut-o prima dată. Dormea frumos şi senin. În drum spre casă, a deschis ochii, care atunci mi s-au  părut prea mari pentru un pici de câteva zile. Apoi  au urmat multe alte zile în care eu o făceam pe mama.

Când o duceam la grădiniţă,  o împopoţonam cu tot ce găseam, să fie mai frumoasă, să nu îngheţe, chiar dacă afară era vară vară . Aveam tot dreptul:).  Când era vorba de cumpărături, nu „îi dădeam mamei voie să mi-o ia la Chişinău” de frică să nu o piardă.

 La vreo 3-4 ani, avea deja profesie, învăţa copii din mahala limba engleză. Cu onorariu, bineînţeles.  50 de bănuţi lecţia, dacă mai ţin eu  minte exact.

 Tot pe la vreo 3-4 ani, se trezea, cu  noaptea în cap, să dea mâncare la iepuri. Câteodată se auzeau şi bocănituri, la şapte dimineaţa, ea repara cuştile iepuraşilor, dacă ceva nu îi era pe plac. Mai avea grijă şi de nişte ieduţi neascultători.  

 Mai făcea şi pansamente la pui şi le dădea nume. Or, cum să ai în coteţ găini fără nume?:)

Uneori făcea parada modei cu tot felul de vechituri pe care le asorta ingenios.

 În primele luni de şcoală, caietul era prea mic pentru ea, iar într-un rînd nu încăpeau decît 3 litere de M.  Apoi ghiozdanul s-a dovedit a fi prea greu, iată de ce găsi de cuviinţă că acesta trebuia să fie adus acasă de colegele ei, nu de eaJ

 Vara rătăcea cu bicicleta pe la „matcă” şi iaz. Şi acum tot rătăceşte, doar că bicicleta şi locaţiile s-au schimbat.

 Astăzi e cea mai bună soră din lume care face cel mai bun ceaiJ.  Sunt tare mândră şi bucuroasă c ă a crescut anume aşa şi parcă nu îmi vine să cred ca deja e atât de mare şi o aud „grăind la radiu” cum ar fi spus bunica.

 La mulţi ani, PUSHU!

 

În ultimul timp tot vedeam postări disperate pe Facebook despre ceva foarte şi foarte straşnic. Această ceva (pentru că, totuşi, e o ea) este cunoscută pentru  foarte multă lume, dar devine mai periculoasă prin lunile martie-mai.  Are volum şi copertă. Poate fi pretenţioasă, întrucât necesită multe surse şi multă muncă. Dar s-ar putea să fie şi modestă, mulţumindu-se  cu operaţiile copy-paste.  Mai iubeşte să streseze sau  să enerveze   cu deadline-ul.

Câteodată această ceva este norocoasă, are o anumită utilitate. Cineva o  mai răsfoieşte. Alteori, însă, rătăceşte sfioasă şi netrebuincioasă pe nişte rafturi de pe nişte pereţi.

 An de an, această ceva terorizează sufletele dornice de cunoştinţe sau de diplome. Şi an de an se produc mii de astfel de străşnicii copertate sau  laminate care fură ore de somn şi linişte.   

Am avut ocazia să răsfoiesc şi eu astfel de opere. Şi am înţeles că  această străşnicie  poate fi  uneori un eseu, o compunere sau  o citare de surse. Şi atât.

 Dacă am avea vreun raid de deconspirare a străşniciilor prin catedre universitare, am avea multe de descoperit la capitolul utilitate, abordare profesionistă, noutate, etc. Dar, planul de performanţă e altul, astfel incit fenomenul de naştere a străşniciilor anual este încurajat.

 Tot respectul pentru cei care incearcă să facă altceva decit străşnicii cu copertă  şi sincere condoleanţe celor care au  de înfruntat coşmarul copy-paste-ului şi al potrivirii  de citate pentru cauza nobilă ce se cheamă …teza de licenţă sau  de masterat.

 

Vineri seara, în drum spre casă, am tot auzit văicăreli. Multe şi dureroase.  O femeie tot număra în băsmăluță şi ceva nu-i ieșea la socoteală.  A adus atâta brânză la Chișinău, nu a cumpărat mai  nimic, dar bani nu are. „Ei, precis că ni-o furat cineva din buzunarul acesta,  că aveam şi aici  nişte bani…” se consola ea singura, deşi ştia că nimeni nu-i furase, de fapt, nimic. Dar era atât de tristă şi  necăjită,  că gândul unui posibil furt din buzunar i-ar fi fost mai prietenos, poate,  decât ideea că munca ei  de –o săptămâna cărată la Chişinău nu-i poate permite să-şi cumpere tot ce-şi plănuise ea. Cred că asemenea femei sunt prin toate autobuzele.

Sâmbătă am participat la o emisiune radio. Un radioascultător  ne-a tot întrebat înfuriat, pe bună dreptate, de ce orice politician se declară că el este Moldova. Or, „dacă ei sunt Moldova, să se mai  plimbe un pic prin această ţară şi să mai afle ce pune lumea în ceaun sau  cum se merge la prăşit cu sapa în spate la 70 de ani”.

Duminică o vecină  se plângea mamei că anul acesta i s-o dus de râpă tepliţa. Nu a avut timp suficient să o îngrijească şi nici bani de cleioancă nu a reuşit să facă rost, pentru că au cam mâncat brânză iarna asta şi nu au  fost cu  vânzare să strângă bani. Dar fără cleioancă, ştiţi bine, tepliţă nu  faci.

Mama ne-a avertizat şi ea că anul acesta nu  vom avea cireşe, pentru că au dispărut.. albinele.  Aşa crede ea.  Săptămîna trecută, fiind într-o deplasare, o jurnalistă din Armenia ne povestea îngrijorată că lipsa albinelor ar putea fi o problemă tare seriosă pentru omenire. Era tare bine documentată şi foarte convingătoare.

Ah, da..în ţară avem criză politică. Să nu uităm. Oricum nu ai  privi lucrurile, toţi aceşti oameni  pot fi doar acuzaţi: ori că se plîng mereu, ori  că nu au cultură politică şi nu înţeleg gravitatea momentului. Mă gindeam însă că, dacă măcar o singură dată cei care declanşează furtuni politice si-ar aminti si de  altfel de probleme, poate şi albinele ar fi mai  prietenoase cu  noi. 

–          Îi ocupat lângă tine? întreabă o femeie pe alta, după ce nu găsise nici un loc liber în autobus. Pe scaune, nici un om, doar sacoşe cu calendar pe ele.

–          Da, ţin loc pentru cumătra Ileana…S-o dus să cumpere nişte batoane şi vine.

–          Dă să stau măcar pînă vine ea, că mă dor toate osişoarele.

–          Şezi, da cînd vine cumătra, îi dai locul că femeie m-o rugat si ni-i oarecum…

Femeia obosită se aşează bucuroasă, gîndindu-se probabil  că nu mai vine nici o cumătră poate.

–          Numai vine cumătră-ta. Poate am noroc şi stau şi eu pe scaun.

–          Vine, vine. Cred că mai are vreo doi lei şi so dus să-i cheltuie.

–          Da care cumătră Ileana, cea care o insurat amu băietu, amu vinerea trecută?

–          Da, e…

–          Aaaaa…D-aţi fost la nuntă? Pe noi nu ne-o chemat. Grăiem cu a meu că nu ne-o chemat, da mai bine de noi că nici bani nu avem amu. Şi cum o fost nunta? Am înteles c-o fost multă lume..

–          Multă lume? Ei, ba nu…nişte perechi acolo în cruce. Era lume, da numai multă ca la nuntă cînd am făcut noi…O făcut  şi ei cum i-o ţinut buzunarul. O adus cuhărşi de la Chişnău, da n-avei şi mînca de pe masă, pus aşa cu bucăţica numa şi multe buruiene…Mesele nu erau aranjate asa frumuşel. La noi la nuntă erau patru rînduri de mese mari, da aici le-o împărţit aşa cîte 4 perechi la masă…nu ne-o plăcut deloc.

–          Da măcar le-o ieşit ceva bani pe masă? Nunu mare cît o pus?

–          Nu mai ţin minte, da nu tare mult, că unii au pus tare puţin, nici ce-au mincat nu au răsplătit.Lehamite asa nuntaşi…

Descrierea nunţii a mai continuat mult: miri, naşi, daruri, zestre, nici un detaliu  nu a rămas a fi nedescris de cumătra amabilă. Aproape de plecare, vine şi cumătra Ileana, gîfuind cu vreo trei sacoşe  de la Franzeluţa.

-Hai cumătră, că erai să pierzi aftobusu, hai aşează-te că ţi-am ţinut loc. Deamu tre să mă şinsteşti…

Cumătra Ileana, bucuroasă că are şi batoane şi loc în aftobus, tot îi zicea bodaproste,bodaproste cumătră..

Eh…nu ştia cumătra Ileana că trebuia să mulţumească cumătrei  nu numai pentru scaun, dar şi pentru analiza minuţioasă a nunţii feciorului pe care o sărbătorise recent. Şi să mai zică cineva acum că nu face să ai 10 sau 20 de cumătri…sau că noi nu ştim ce înseamnă discreţie.

P.S. 

– Al tău ce face, lucrează? întrebă o femeie pe altă amică de-a ei, în autobuz, în drum spre casă.

– Trebuia să se ducă la lucru, nu ştiu dacă dimineaţă s-o trezit. Ieri  s-o îmbătat iar. Eu  m-am dus la şase dimineaţa, el o mai rămas să doarmă. Poate s-o dus, ori poate deja îi bat de-amu. Am să văd acasă…spuse femeia cu o voce stinsă, gîndindu-se probabil la ce o aşteaptă acasă…

– Ei lasă, nu retrăi, dacă îi bat, vii la mine, o consola cealaltă.

– Da acela te mai sună măcar? Sau gata d-amu? mai întrebă ea.

–Nu, de trei luni nici un sămn. Am văzut că şi pe odnoklassniki  şi-o pus poze cu un copil în braţe. Cred că s-o împăcat cu nevastă-sa.

– Mare kozeol ş-aista fa…

Au urmat mai apoi  multe mărturisiri de dormitor şi bucătărie. Îndrăzneţe şi picante pentru urechea călătorului din preajmă. Despre borş făcut din trei cartofi sau despre  dorinţa soţului de a o iubi cînd  încă copii nu dorm sau despre ultima bătaie. Tare trist. Am aflat şi de kozeolul din Italia. Un bărbat care a salvat-o pe cea cu soţul bătăuş de la un accident rutier şi care îi promisese că o să-i facă şi ei documtele s-o ia cu el, dacă figura îi va fi ..ok.

Pe fundal de Incomplete  de la Backstreet Boys de la Europa Plus, femeia mărturisi îngîndurată:

–   Aşa mă apucî o jăli cînd aud cîntecul asta…

Cealaltă rîse cu multă poftă:

–     Ce-i cu tine, fa? Nu fi proastă. Ce, tu întelgi limba lor? Cine ştie ce cînta el acolo, da tu îţi faci inimă rea.

–          Nu, eu stiu, că el parcă cîntă despre Dima şi mine…despre noi doi.

Dima era kozeolul din Italia. Aici am început să o privesc mai atent.  Deşi încă era tînără, chipul îi trăda o oboseală cronică, o nostalgie dureroasă după vise neîmpinite şi iluzii spulberate.

–          Ce-mi trebuie mie să înţeleg limba lor? Eu şi aşa stiu că el (de fapt, ei) cîntă despre noi…Şi-apoi durere-i durere în orice limbă, îi răspunse ea camaradei de drum, în loc de rămas bun.

Am mai privit-o încă odată prin geam. Nică glamour în ea. Doar o geantă mare plină cu de-ale gurii, probabil, pe care abia abia o căra după ea.

Apoi am coborît. Era vineri seara. În centru , la bar, cînta muzica. Mă gîndeam cît de multe  oare sunt în Moldova astfel de femei, care reuşesc să facă cel mai gustos borş cu trei cartofi visînd la Dima cel curajos pe fundal de Backstreet Boys….

Tot auzim despre scumpirea tarifului pentru călătoriile interurbane. Cam un leu la km, pentru că altfel „nu iese nici o vîgodî”.  Asta e cerinţa transportatorilor auto.  Pe de altă parte, avem şi noi, pasagerii,  dorinţe fireşti, la care nu ştiu câţi din cei vizaţi ar face faţă. De exemplu:

Să fie interzis călăritul călătoritul într-un picior. Să nu strige unii şoferi la orice cotitură că el „a cumpărat ruta”, aşa că fără „mari pretenţii” de siguranţă sau ordine prin autobuz. Să fie interzise hit-urile de la nunţi la volum maxim, astfel încât după o zi de muncă să nu asculţi văicăreli de genul „Şi dacă mor eu cui rămâi” sau alte opere din playlist-ul şoferului. Să fie lichidate straturile de praf adunate de-a lungul  multor călătorii. Să fie spălate geamurile. Cu apă. Or, acestea sunt lăsate în grija ploilor, iar cum la noi plouă rar,  ajungi să nu mai vezi lumina  zilei prin ele. Să fie strict interzis consumul de moivă sau sileotkă şi tot felul de „prăjituri” cu carne şi cartofi. Să fie strict interzise competiţile naţionale de scuipat seminţe. De şoferi îngrijiţi, numai zic. Omul toată ziua „ îi pi drumuri” şi nu are cum să fie tare curat.

Lista poate fi continuată. Fiecare pasager cu experienţa lui. Şi cu norocul lui zilnic. Pentru că, tare îţi mai dai seama cât de norocos eşti mai ales atunci când călătoreşti prin Moldova cu transport public. Adică cu aftobusul. 

Cred că şoferii de pe rutele interurbane sunt cei mai fideli promotori a ceea ce numim made în moldova. Inclusiv pe segmentul cultural. Din mare dragoste de muzică bună sau poate la cerinţele pasagerilor care călătoresc  într-un picior, ei delectează publicul cu cele mai autohtone realizări muzicale scoase proaspăt din garaj. Asortate cu praful uitat şi mirosuri de toate provinienţele din toate anontimpurile…bineînţeles.

De exemplu:

Seriojică, seriojică,

Eu te ştiu de mititică.

Tu mă iei cu binişorul

Ca să-ţi linişteşti odorul.

*****

Soarele cînd apunea

Eu la tine mă gândeam

Djulia, numai tu, Djulia.

*****

Sînt şofer de rutieră,

Sînt şofer cu tăt şi trebu.

De la nord şî pîn la sud,

Cu marşutka eu vă duc.

*****

Eu  dau sî o pup oleacă

Ea mă zvîrli ca o iapă.

*****

Pentru douăzeci de lei

Dacă nu jăleşti,

Ele ţ fac aşa plăşere

C-ai s-o pomeneşti.

*****

Supărare multă  şi nori grei se pot abate peste sărmanul călător care are curajul să ceară linişte. Cum altfel,  şoferul are licenţă, marşutca e a lui, deci poate să facă ce vrea şi să asculte ce vrea. Iar pasagerilor, pe lîngă durerea de picioare, le mai este asigurată şi durerea de urechi şi de cap şi multe altele…Pentru că aşa e la noi, cine are licenţă, are puteri multe. Cît de multe, deja depinde de mărimea sau grosimea…licenţei.

P.S. Pardon, era să uit de acest hit.

Într-adevăr, de ce să zică bărbaţii unor femei că-s proaste, dacă ele îşi fac singure această favoare?

Anume gândul acesta mă macina de fiecare dată când auzeam iarna asta o reclamă la radio despre reducerile la un club de fitness. Buna ziua, с вами тренер блондинка şi nu mai ştiu cum şi acuş am să va povestesc despre ceva.  Brusc, apărea o altă blondincă care se vaita amarnic, pentru că abonamentul e foarte scump, iar ea plînge şi plăteşte. „Плачу и плачу, Плачу и плачу, Плачу и плачу”- toate aceste văicăreli însoţite de schimbare jalnică a  accentului, plîng şi plătesc, plătesc şi plîng, o fi fost probabil şmecherii de marketing. Şi aici intervinea blondinca salvator  care ştergea din lacrimi, povestind despre reducerile  de care pot beneficia blondele. Şi tot pentru toatele blondele, datele de contact  erau spuse de câteva ori. Spetialino dlea blondinoc.

Acum a venit primăvara. Reclama a fost actualizată. Dar blondinca plângăcioasă  a rămas.  Tot îşi  mărturiseşte necazurile. S-a îngrăşat. Deci geniala tactică de ros urechile din iarnă,  nu a avut succes. Şi blondinca iar  va trebui să meargă la fitness…

Eu una nu am înţeles  din aceaste reclămi – doar blondele fac sport? Sau doar blondele nu au bani? Sau doar blondele pot beneficia de reduceri?  Sau doar blondele nu pot sa reţină un număr de telefon? Sau doar blondele se îngraşă iarna?

Nu de alta, dar eu, chiar dacă nu sunt blondă, tot vreau să fac sport. Iar dacă aş fi fost blondă, nicidecum nu mergeam la  acest club de fitness.

Gheorghiţă are 9 ani.  Printre realizările sale de succes, la aşa vârstă fragedă, se numără contul pe odnoklassniki pe care îl administrează cu dibăcie. Fie de acasă, fie de la şcoală, în pauză, el în permanenţă e de veghe şi la datoria…online. Cu alte cuvinte, e aproape mereu na saite, pentru că nu îşi poate închipui o zi din viaţa sa fără comunicarea cu cei mai buni prieteni pe care nu i-a văzut niciodată.

Alina, 6 ani. Mama, recent, i-a cumpărat calculator. E tare mândră mama. Fata ştie cum să „îmble la el”. Povesteşte la tot autobuzul, cu voce care acoperă zgomotul maşinii,  cît de ageră e fiica ei: „S-o vezi numai cum îmi arată acolo tot, şi fotografiile lu cumătra şi pe Gicu din Italia l-o găsît…Parcă-i hacker”.

Da, da… Dacă copilul Dvs, poate să navigheze pe odnoklassniki la şase ani, fiţi sigur că va fi haker.

O ascultam pe mama Alinei. La un moment dat, tare am vrut să o întreb dacă fetiţa ei are acasă o Albinuţă de-a lui Grigore Vieru. Ei, dar ce drept am eu să mă interesez de proprietăţile literare ale vreunui pasager. Nici unul, chiar dacă ea m-a obosit 45 de minute vorbind despre Gicu din Italia. Aşa că am tăcut. Dar mă gândeam că, dacă ar fi cumpărat vreo Albinuţă sau vreun teanc de cărţi,  mândria mamei cu pricina nu era să fie, nici pe departe,  aşa de mare…

Nu cred că i-am fost pe plac din prima. Eram fata fără machiaj  şi, cu siguranţă, prea sură pentru o roşcată gălăgioasă care mergea şi la ore de teatru. Roşcată din cap pînă în picioare. Cu pantofi cu tocuri şi în cămaşă de noapte din Irlanda, cam aşa o puteai vedea pe coridoarele temutului nostru adăpost din anii de facultate. Mai avea şi un carneţel pentru pici plic de cîntecele în engleză şi jocuri de fetiţă.  Ca şi cămaşa cea de noapte, albă cu valurele multe, carnetul tot din Irlanda era. Eh, cît de invidioasă tre să fi fost eu atunci…Da, mai avea şi multe reviste cu vedete, tot din Irlanda şi îi văzuse „pe viu” pe cei de la Ozone şi avea autograf de la 3rei sud est. Definitevely, era net superioară nouă.

Ne-a împrietenit ceaiul.  Multe, multe căni de ceai într-o cameră cu cinci paturi şi cu mult mucegai iarna. Era gospodina casei. Făcea ordine mereu, chiar şi cînd nu avea mătură, pentru că tot ea o uitase în coridor,  iar cineva o furase. Uneori, mai cădeau şi perdelele verzi „aranjate pe sîrmă”. Dar, ce nu faci de dragul curăţeniei? Alteori, prăfuia două paltoane, unul mai frumos ca altul,  „înşirate” tot pe sîrma cu perdele.

Cu siguranţă, însă, prietenia noastră a devenit mult mai puternică, după ce roşcata din 66 s-a războit dur cu cineva care a încercat să-mi ia ceianicul de pe foc şi să mă lase fără ceai aproape de miezul noptii. Visa deja al şaptelea vis probabil, dar cînd mi-a auzit necazul nu a ezitat să zboare din pat şi să se îndrepte cu viteza vîntului spre bucătăria comună, acolo unde cineva încercase să atenteze la …ceainicul meu. Datorită acestui act eroic, a fost salvat şi ceainicul şi stăpîna lui, iar binefăcătoarea va fi pomenită veşnic de cea care nu-şi găseşte liniştea, în miez de noapte, dacă nu bea ceai.

La multi ani, draga mea!

P.S. ANUMIT nu-i nume!