Mă surprind încurajându-mă singură că o să fie bine, că e mai bine aşa, că sunt puternică, că sunt pe drumul cel bun şi apoi mă umflă râsul, vocile din capul meu se ruşinează că răd de ele. Acum stau pitite după tâmple, întrebându-se dacă o să am curaj să postez asta. Vedem noi.
E a treia dimineaţă când m-am trezit în patul ăsta, am deschis geamul, gândindu-mă la damn, english weather. Am tresărit, în bucătărie, când a sărit pâinea din toaster. M-am uitat, într-un ochi, la fierbătorul cu luminiţe albastre şi m-a fascinat pliculeţul de ceai. Miros de pâine prăjită şi aburi de muşeţel. Cubuleţe de zahăr. Aş cronţăi unul, dar nu azi, poate mâine dimineaţă.
Mă simt de parcă am locuit dintotdeauna aici; urc repede scările la etaj, până în camera mea. Ţopăi în pat, de-mi sar vocile din cap, aşa cum mi-am promis că o să fac, imediat după ce mă mut. De după casa vecinului, se arată o bucăţică de soare, iar razele bat în tabloul de deasupra patului: o copie după Monet- Japanese Bridge. Podul meu dintre prezent şi viitor. Am devenit a little bit stronger. Vocile aplaudă. 
Filed under: de suflet:)
