La grătar cu Europa

Ieri am fost invitată la un grătar, în balcon, de foştii colegi de aici. Imaginaţi-vă la o masă, bulgari, turci, spanioli, români, unguri şi italieni, toţi vorbind o engleză stâlcită, după accentul fiecăruia. Specific bulgăresc, pregătit de gazdă. Tind să cred, după această experienţă, că bulgarii sunt foarte ospitalieri, dar cine ştie, poate mă înşel. Pădure fără uscături şi babe fără dinţi…

Printre discuţii, un tip slab, în jur de 21 de ani, Tvetan, ne povesteşte despre experienţa lui în Japonia. Plecat de mic, împreună cu familia, creşte acolo- pe altă planetă, cum s-a exprimat el. Ne-a povestit despre cum japonezii nu îşi exprimă, faţă în faţă, sentimentele. Îşi scriu scrisori sau mesaje prin telefon. La ei, telefonul e un fel de inimă artificială. Nu ştiu acum dacă să cred chiar tot, dar am rămas cu impresia că japonezii sunt nişte oameni trişti.

În jur de o sută de sinucideri zilnice- la metrou- singurul motiv pentru care metroul întârzie- restul fiind la precizie. La naştere, fiecare copil primeşte ca nume un semn inventat, căruia i se atribuie un sunet. Tvetan e profesor de japoneză aici, în Anglia. Prietena lui, Tvetana, îl ţinea de mână.

- Serendipity, spune el, în timp ce-o soarbe din priviri, îi spun zilnic c-o iubesc, faţă în faţă. Mă bucur că m-am născut în Europa şi nu vreau să mă mai întorc niciodată în Japonia. După 8 ani acolo, unde a avut o prietenă căruia n-a putut niciodată să îi vorbească şi care nu şi-a arătat sentimentele faţă de el, îl cred şi eu.

Şi uite aşa, pe rând, fiecare bucăţică din Europa şi-a spus povestea. La sfârşit, ne-am strâns mâna, ne-am pupat pe obraz- unii de 2 ori, alţii de 3 ori- şi pe stângu, şi pe dreptu, şi de la capăt, căci niciodată nu ştii care şi cum.

天気の良い日