Cică, după ce te desparţi, trebuie să te porţi de parcă nu-ţi pasă. Adică, fără statusuri cu subînţeles, fără postări în care ori îţi plângi de milă, ori baţi covoarele de prăfuieşti şi vecinii. Nimic. Zero. Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, ca şi cum nu simţi nimic: nici ură, nici dor, nici resentimente, nici compasiune sau milă.
Fără completări de chestionare, legate de fostele relaţii- că eşti prea subiectiv şi dai peste cap statistica naţională. Fără poze cu tine prea veselă, că se înţelege inversul situaţiei. Fără poze cu tine emo, că se subînţelege că nu mai poţi de durere, încât a trebuit să te prefaci că îţi tai venele, ca să vadă lumea ce mult ai mai iubit şi ce mult mai suferi de nu mai poţi.
Fără melodii. Alea de jale te fac să te simţi mizerabil. Alea de jump around te fac să arăţi ca o maimuţă în cuşca la Zoo, adică- aproape fericită. Brusc, toată viaţa ta, care ar trebui să se schimbe- că doar pentru asta sunt despărţirile, se transformă în alte reguli ipocrite în care tu, fericită sau mizerabilă, în felul tău, trebuie să joci noi roluri, ca să fugi de cele vechi.
Nu poţi să scrii nimic, oamenii interpretează şi te scârbeşte fiecare explicaţie pe care trebuie să o dai, când tu fugi de explicaţii idioate. Nu poţi să faci nimic şi, chiar dacă nu faci nimic, zice lumea că ţi-ai pus coada între picioare sau, Doamne fereşte, te-ai spânzurat de London Eye.
Dacă spun că sunt fericită, nu e pentru că mi-am găsit pe altul, ci pentru că, poate, mi-a trecut o mâţă neagră calea şi s-a împedicat. Dacă spun că sunt tristă sau ascult I don’t want you back, e pentru că am mers 6 mile cu autobozul greşit şi am întârziat la un interviu, dar de ciudă şi invidie, mă prefac că nici nu-mi trebuia job-ul ăla.
Unii au impresia că citesc Cancan şi, dacă nu scrii ieftineala obişnuită, şi-o compun singuri…
Filed under: categorii de idiotenie si prostie
