(poate chiar în viaţă)
veneai beat totdeauna beat
la ore târzii
tăcerea urbei sforăia lângă grijile din pat
cu ochi bulbucaţi în tavanul igrasios
chircită în colţ aşteptarea
odată ai venit împleticit printre zori
ca firele mele de tricotat
înghesuite în coşul în care mai duceam şi colive uneori
cu arcada spartă
îmbrăcat în sânge închegat
păreai o ţestoasă bolnavă de pojar
m-am speriat
tremurând am sunat la 211
ba nu invers
te ştergeam cu apă fiartă şi răcită în frigider
mă durea mai mult pe mine
ţipam în interiorul plămânilor ecoul în stomac
tu mă împingeai în pereţi numai că ei nu-mi făceau loc
toate golurile se formau în mine
înjurai atingerile bandajate cu tifon
mă afundam în săptămâni matoale
vineţii
cu pumni
ochi din fibre de sticlă
dinţi de porţelan rezistent
pereţi înspăimântaţi
muzică de fond
la maxim
şi multă zeamă de varză
mă strângeai mă trăgeai în tine
vânătă uscată
în patul scârbit duhnind
rezistând iubirii chinuite
printre gâfâieli plescăituri sughiţuri
palme grele în care mureau gemetele
dureau nopţile
zilele stăteau ascunse
mă priveai şi nu mă recunoşteai
mă mângâiai în plete ca pe tristeţe
lacrimile se adunau pe vârfuri
le era frică să se rostogolească
medicul mă privea
în adânc
ca-ntr-o groapă cu păcătoşi
apoi râcâia ca un cocoş care urmărea găina
spunea ceva
de rău oricum
până şi camera era ameţită
lampa din tavan se învârtea ca un satelit
în jurul conştiinţei mele
inerte
simt damful prin toate celulele
îmi vine să vomit
instinctiv mă ţin cu mâinile de acolo
de unde să nu mi se mai scurgă viaţa
(6 iunie 2010)
Filed under: de la lume adunate
