În autobuzul arhiplin Respir suflul cald al celorlalţi Nu e nevoie de priviri sau cuvinte - Comunicăm prin mirosuri De ciorapi nespălaţi, de apă de colonie, De dinţi stricaţi şi fum de ţigară… Doamnă, nu mă călca pe picior, degetul meu sfărâmat a spart Deja pardoseala de cauciuc şi se roade de asfalt… Nu sunt Icar, îmi răspunde, când voi putea să zbor Vă anunţ cumva, în vis sau aievea… Fetiţo, nu plânge, dă-te la o parte, trebuie să cobor Văd că eşti frumoasă, mi-i jale de tine, dar trebuie să ies Nu-mi reproşa nimic, nu eşti o icoană – respiri prea aproape De barba mea şi pe urmă Ne ştim deja de 20 min Ne-am clătinat de câteva ori împreună Prin hopurile străzii… Suntem o comunitate de membre, urechi, ochi, picioare, scurte, fulare, Genţi, pantofi, ciorapi Am putea face o împărtăşanie, dar nu avem un preot – părintele, ştii, călătoreşte cu automobilul personal…p.s. sunt ceva idei gândite în pelerinajul zilnic care-l fac cu troleibuzul, autobuzul...mă gândesc chiar să fac un ciclu de proză, text, video, foto care ar explora faptul călătoriei în comun ca experienţă mistică...