Vorbeam deunăzi cu o cunoştinţă despre cărţile Adevărul-ului. Marea i-a fost dezamăgirea cînd i-am spus că am şi eu cărţile verzi sau cele cu poveşti. Mult mai mare, însă, i-a fost uimirea cînd a aflat că, deşi nu am copii, cumpăr cărţile pentru copii. „Da de ce le cumperi? Să stea pe raft?” –mă iscodeau doi ochi mari ca cepele fără gram de emoţie în ei, ca să nu zic altfel.
După ce i-am adus cîteva argumente, s-a mai potolit ea, deşi nu înceta să mă compătimească „Ei, pînă te măriţi tu, s-or învechi poveştile pe raft…Bani în vînt”. Cu această profundă cugetare, mă tot jelea interlocutoarea mea. „Chiar demult voiam să te întreb de ce nu eşti măritată, da îmi era incomod”.
Faptul că am schimbat cîteva vorbe a fost suficient pentru interlocutoarea mea ca să-şi depăşească timiditatea şi să-şi potolească marele interes. Pentru că anume asta avem unii din noi în noi cel mai mult – interes, interes nemotivat şi obraznic, cel care ne duce zilnic la pierzanie şi zădărnicie. Ne obosim să înţelegem de ce vaca vecinului dă mai mult lapte, decît să ne vedem de nevoile noastre.
O priveam pe tipa asta şi mă gîndeam că, poate dacă, pe raftul părinţilor ei se învecheau nişte poveşti, numai necăjea atîta lume cu întrebări provocate de un interes pur prietenesc. Vorba ceea, întreb şi eu cu nici un rău..
