Probabil când am faţa asta de botoasă-deprimată-nu ştiu ce e cu mine, devin respingătoare, mai ales pentru oamenii care mă ştiu zâmbăreaţă, cu două gropiţe în obraji, veselă de nu-mi pasă şi optimistă de se zgârâie necazul pe faţă.
Oamenii nu mă plac decât pentru ceea ce sunt eu, când mi-e bine. Eu sunt pierdută în spaţiu, de o bună bucată de vreme. Nu mai ştiu să iau o decizie, nu mai ştiu care îmi sunt limitele, nu mai fac distincţia dintre bine şi rău. Îmi pasă prea mult de unele lucruri şi deloc de altele.
Îmi spun că am atâtea motive pentru care ar trebui să mă bucur, dar nu fac decât să mă învârt în jurul cozii, fiindu-mi, în momentul acesta, cel mai mare duşman. Acest post nu este optimist, ci sincer. Vreau, din tot sufletul, ca lucrurile din viaţa mea să se schimbe, să îmi găsesc locul, iar de acolo, să zâmbesc întregii lumi.
Filed under: de la lume adunate, de suflet:) Tagged: deprimata, dusman, gropite in obraji, imi pasa, nu mi-e bine, nu-mi pasa, oamenii nu ma plac, optimista, pesimista, pierduta in spatiu, sa zambesc, vreau sa schimb tot, zambareata
