Postul n-are nici o legătură cu 1 aprilie sau cu alte minciuni decât cele adevărate. Minciuna are picioare scurte şi spun asta pentru că am retezat şi eu câteva. Aoleu, şi cât de tare dor minciunile. Ba nu, nu doare minciuna, ci faptul că acel cineva te crede naiv, dacă nu chiar prost, iar asta te înfurie, te scârbeşte, te schimbă. Şi încă cum te mai schimbă!
Eu nu pot să iert- nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot, oricât n-aş fi încercat de-a lungul vieţii. Cel mai greu e când nu ai de ales şi trebuie să faci ceva cu iertarea, s-o schimbi cu uitarea, cu indiferenţa sau cu aceeaşi monedă. Nimic nu şterge însă faptul că ai fost minţit şi că poate o să mai fii, şi că poate ai mai fost, dar încă n-ai aflat.
Şi eu am minţit, ca să nu zică lumea că mi-s sfântă. Şi eu m-am împedicat în picioarele alea scurte, cu handicap. Şi mie mi-a părut rău, şi eu am cerut iertare, căci ţi se face frică, în pragul adevărului că, dintr-o prostie, poţi pierde pe cineva. De câte prostii e nevoie oare, în viaţă, ca să realizăm asta? De ce minciunile noastre sunt întotdeauna mai mici, mai scuzabile, mai nevinovate decât minciunile altora?
Filed under: de suflet:) Tagged: ai fost mintit, cu aceeasi moneda, furie, iertare, indiferenta, minciuna are picioare scurte, minciuna doare, minciuni, naiv, nu pot sa iert, prost, scarba, te schimba, uitare
