Sunt 93 de ani decând visul meu a existat cu adevărat. Un 93 ce a reușit să despartă o familie, un 93 al cărui durere o port și eu. Sunt născut într-un secol întârziat. Într-un secol unde bunelul meu s-ar fi simțit străin, unde îți e frică să iubesti pământul de sub picioare. Secolul pe care l-au lasat și G. Vieru, A. Paunescu ,Ion și Doina Aldea Teodorovici. Recunosc, sunt născut nu pentru unire, născut doar pentru a transmite speranța ei. Ca într-o bună zi nepoții mei să fie mîndrii de faptul că am fost și eu nepot cu sînge de același neam. Ca hora unirii să nu mai fie jucată odată pe an. Ca culorile mele iubite să fie o legendă, si nicidecum o dispută pentru alții. Ca Prutul să fie din nou un fluviu și nicidecum un hotar. Să se poată mândri de aceiași eroi, cu același imn, cu aceiași mamă. Ca și ei să aibă o piatră pentru mine, pentru tine, pentru secolul care a luptat, a sperat și a rezistat. Acum însă fac un pas spre acel al 94-lea an de vis. Anul care va îmi va aduce încă o doza de speranță, o poftă mai aspră de a simți aerul de peste Prut. Încă un an care ne va face mai puternici și mai aproape de unire. Da, ai dreptul să mă judeci, să zici că nu ești de aceiași părere, dar te rog…te rog insistent NU îmi zi mie acest lucru. Piermite-mi să am și eu o dorință, să pot și eu visa. Să pot fi mîndru că exist și eu , că am și eu o limbă , o istorie…un viitor.
