Spargatorul de nuci

Ratacit. Prezenta mea printre persoanele ce ma inconjoara, ma simplifica pina la nivelul unui ambalaj. Nimeni nu are nevoie de gindurile mele, pe cind eu visez sa le absorb pe ale lor. Lumea a uitat de sentimente si individualitate. Poate ar fi din vina mastilor pe care le poarta, caci nu as putea accepta individul ca un simplu metru cub de lut.
Ma simt cu adevarat semeni unui spargator de nuci si zic nuci nu in zadar. E foarte simplu sa le plesnesti acea masca, privindu-i dezgoliti, dar nu descoperi nimic decit un Alter Ego mort. Pe care il aranjezi pe raft linga restul colectiei de borcane cu cenusa. Deaceea unica placere la care te limitezi e grosimea acelei cruste cu care isi ascunde pustiul. Clasifici lumea dupa acel miez, crezidu-i interesanti, dupa acea grosime, numindu-i actori. De aici si se naste explicatia lumei ca teatru. Fiecare incearca sa isi ascunda propriul cadavru de ceilalti. Aici imi gasesc si explicatia dragostei- momentul in care prin cicatricea cuiva zaresti un Eu liric cel putin viu. Pe care cu o pofta animalica vreai sa-l absorbi, sau sa-i faci cunostinta cu sihastrul din interiorul tau. Putini iubesc. Caci nu poti gazdui dragostea in mucigaiul unei nuci. Deaceea tot ce ai mai frumos in tine: dragostea,visele ,placerile le exilez adinc in temnita. Iar cind existenta ti-o tot pierzi prin cimitirul unor suflete pustii, nu te gindesti decit unde sa iti ingropi propriul prizonier. Devenind la fel ca ei.