Intotdeauna am crezut in destin.E felul meu de a fi,sau poate e felul meu de a ma resemna in fata incertitudinilor...Intotdeauna am crezut ca sunt o luptatoare,o fire puternica,temperamentala si sangvinica...Viata mi-a fortificat prin impedimentele zilnice constiinta,dar mi-a lasat totusi sufletul sensibil,visator,flegmatic si ii multumesc pentru asta...Ajungem foarte rar sa ne punem intrebarea "cine sunt eu?",sau cel putin sa sondam in substraturile fiintei noastre ,si sa deslusim ce creatie divina suntem.M-am convins ca atunci cind Dumnezeu mi-a harazit existenta,a avut grija sa-mi de-a capacitatea de a intelege,de a ierta si de a reflecta profund...Uneori ma urasc pentru faptul ca analizez prea mult unele neclaritati,depun prea multa emotivitate in problemele altora,si risc sa-mi neglijez propriul EU...Cu toate astea,mi-e greu,si aproape imposibil de a ma defini...Si e amuzant,nu?...Daca am ajuns eu,cea care vietuiesc deja de 19 ani si 3 saptamini impreuna cu mine sa nu ma pot intelege,atunci de ce astept sa ma inteleaga altii?!!!!...Si poate ca noi,toti...n-ar trebui sa facem nimic pentru a fi intelesi...De ce sa depunem efort pentru a demonstra cuiva ca suntem perfecti,daca oricum,subconstientul ramine efemer neschimbat?...Am facut aceasta luuuuuunga paranteza,pentru a reliefa,de fapt,o singura idee: ne cunoastem prea putini,noi intre noi...Ajungem sa fim prieteni adevarati cu cineva,dar nu i-am cercetat niciodata constiinta.Omul este o taina...Si Doamne,de ce mereu tainele trebuie sa ramina ascunse?!De cit timp avem nevoie pentru a descoperi febrilitatea sau din contra,inefabilitatea celui de alaturi?...De-o zi,de-un an,de-o viata?...Nu,nu vom putea niciodata deslusi adevaratul "eu" al oamenilor cu care interactionam,pentru ca Dumnezeu nu ne-a facut genii,dar umbre trecatoare..."Asadar, "cine sunt eu?" Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decit sa ma decupeze-n diapozitive subtiri. In momente diferite, dupa ele, am personalitati diferite. Interiorul nostru nu e insa un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, in cele din urma, cautarea mea de sine. Exist pentru ca ma caut pe mine insumi. Nu ma caut ca sa ma gasesc: faptul ca ma caut pe mine insumi este semnul ca deja m-am gasit.” (Mircea Cartarescu – “De ce iubim femeile?”)
