Nu mă mai recunosc şi nu ştiu dacă e vorba de timp, de vârstă, de schimbări sau pentru că am devenit ceva ce nu sunt eu. Nu-mi plac situaţiile limite pentru că obişnuiesc să le împing până la alte limite, ca să fiu sigură că o să cadă în gol. Nu-mi plac nici situaţiile când ştiu ce trebuie să fac, dar aleg să fac altfel, în speranţa că o să fie mai bine. Mă complac, de la o vreme, în tot felul de astfel de situaţii şi tot amân rezolvarea pentru că nu-mi plac soluţiile pe care le am. Altă dată, amânarea, îmi făcea bine, dar acum mă scoate din sărite. Nu mai am răbdare să sper, să aştept pentru că am irosit resursa asta, am irosit-o inconştient, crezând că am destulă pentru o viaţă întreagă. Şi pentru mine, şi pentru alţii. Nu-mi place de mine, cea de acum. Aveam o personalitate frumoasă. Unii pomi n-au nevoie de nuia de sprijin ca să crească drepţi. Unora le stă mai bine strâmbi, ăsta e tot farmecul lor. Oamenii mă plac pentru ceea ce sunt eu în realitate. Nu ştiu de ce şi pentru cine am încercat să fiu altcineva, dar a fost o greşeală. O să îmi revin. O să îmi iau energia din alte resurse şi o să fie bine. De data asta însă, o să fie bine doar pentru mine. Egoismul face bine omului bun. Îi dă câteva palme de încurajare.


Filed under: de suflet:) Tagged: egoism, in realitate, inconstient, iubita de altii, om bun, palme de incurajare, pomi care cresc drepti, pomi care cresc stramb, pomi cu nuiele, resurse irosite, rezolvare amanata, situatii limite, solutii