14 ani au trecut de la semnarea Pactului European de Stabilitate, și de atunci acest mecanism nu s-a schimbat în mod esențial, în ciuda carențelor sale evidente. Tot 14 este şi numărul statelor europene (din 27) ce i-au violat prevederile cel puțin o dată. Și dacă până în 2009 nimeni nu se gândea serios la reformarea acestui sistem, în 2011 carul european pare să se miște în sfârșit din loc. În continuare vom face o analiză a celor mai semnificative propuneri de până acum.
Un Pact de Competitivitate
Ideea aparține Angelei Merkel, care încearcă astfel să promoveze modelul german de creștere economică în restul Europei. Potrivit EuObserver, Franța ar fi căzut de acord cu această idee la summitul din 4 februarie, și astfel propunerea are șanse mari să fie oficializată în martie.
Pactul de competitivitate prevede un set de măsuri foarte ambițioase, precum limitarea costurilor salariale prin anularea sistemelor de indexări, armonizarea impozitelor corporative și a sistemelor de pensionare, și chiar introducerea unor prevederi despre deficite în constituțiile naționale.
Competitivitatea a devenit o noțiune populară în ultima vreme: chiar și Obama a înaintat acest obiectiv pentru SUA în adresarea sa anuală privind starea națiunii. Însă competitivitatea este o problemă falsă, pentru că răspunde unui joc de sumă nulă: dacă un stat câștigă de pe urma competitivității sale, un altul va pierde. Modelul german, bazat pe export, poate funcționa pentru câteva state, dar nu poate funcționa pentru toate – asta până nu găsim o altă planetă pentru a ne exporta mărfurile! Până atunci, un obiectiv mai potrivit ar fi ameliorarea productivității, care ar asigura o creștere economică fără a ciupi bani de la vecini. Iar pentru creșterea productivității nu este necesar să reducem salariile și pensiile, ci doar să investim în educație, infrastructură și în noi tehnologii. Ori, modelul german nu este unicul model de succes din Europa: vecinul său francez, de exemplu, își bazează creșterea economică mai mult pe consumul propriu decât pe export, în timp ce nemții stau destul de prost la capitolul consum intern.
Totuși, după cum am discutat anterior, convergența fiscală și bugetară este soluția-cheie pentru eliminarea dezechilibrelor din zona euro – și multe dintre aceste propuneri merg în această direcție. De exemplu, armonizarea impozitelor corporative ar fi un pas important spre uniformizarea fiscală a zonei euro. Iar o reglementare mai uniformă a pieței muncii ar fi un pas esențial spre reducerea dezechilibrelor sociale din UE. Cu siguranță, aceste propuneri vor fi negociate la sânge de către liderii UE, pentru că sunt niște schimbări ce ar trebui să țină de competența suverană a fiecărui stat. De exemplu, va accepta oare Irlanda creșterea impozitului corporativ (care, în mod ironic, i-ar afecta competitivitatea)? Va renunța oare Austria la pensionarea timpurie, riscând un scandal social, iar Franța la indexarea salariului minim, spre mânia sindicatelor? Pare greu de crezut, mai ales că nemulțumirile au fost instantanee.
În fine, ideea de a include în Constituții prevederi privind deficitele pare nu doar improbabilă, dar și inutilă. În primul rând, decizia ar crea dificultăți politice majore în întreaga UE (iarăși dezbateri, negocieri, referendumuri). Ar fi chiar mai simplu să modifici Tratatul de la Lisabona (care oricum este superior constituțiilor naționale). În al doilea rând, este foarte naiv de crezut că un articol din constituție ar rezolva problema deficitelor publice în Europa. Dar ce se întâmplă dacă deficitul este prea mare? Va fi declarat neconstituțional? Atunci, de ce nu am introduce și o prevedere despre creșterea minimă a PIB-ului?
Semestrul European
Semestrul European este numele unui set de propuneri lansat de Comisia Europeană, ce urmărește supravegherea procesului fiscal și bugetar în fiecare stat din UE. Astfel, fiecare țară va trebui să prezinte Comisiei, la început de an, un Program de Convergență și un Program Național de Reforme. Inițial, prin „Program de Convergență" se înțelegea prezentarea proiectului de buget, însă criticile virulente ale unor lideri suveraniști, precum David Cameron, au redus din amploarea acestui program. Conform ultimelor redactări, statele vor trebui să prezinte doar inițiativele fiscale și bugetare ce urmează a fi promovate în anul următor, Comisia urmând să formuleze recomandări. Procedura va fi aceeași și în cazul Programului Național de Reforme: orice reformă structurală va fi atent analizată de Comisie înaintea implementării ei efective.
Obiectivul Semestrului European este simplu: Bruxelles-ul dorește să fie informat din timp de schimbările majore din economia statelor UE, și asta pentru a încerca să prevină dezechilibrele macroeconomice ce fac ravagii azi în Europa. Este neclar însă cum vor fi obligate statele să respecte „recomandările" Comisiei și ce se va întâmpla dacă ele vor insista să le ignore. Totuși, Semestrul European este o inițiativă salutară, pentru că promovează și supraveghează o agendă de reforme pentru fiecare stat în parte, lucru pe care guvernele naționale „uită" deseori să-l facă. După cum nota însuși Herman von Rompuy, după aderarea la UE, multe state „s-au culcat pe-o ureche", zicându-și că programul de reforme s-a încheiat, ceea ce este foarte greșit. Reformarea trebuie să fie un proces continuu, mai ales într-un spațiu monetar unic atât de heterogen precum zona euro.
Semestrul European a fost deja agreat de Consiliul European și are șanse mari să devină un complement util al Pactului de Stabilitate. Dacă Pactul de Stabilitate a pus pe masă niște obiective privind rezultatele (deficit + datorii), atunci Semestrul European va veghea asupra mijloacelor (buget + reforme) și reprezintă astfel esența viitorului Mecanism de Stabilizare. Dar încă nu știm ce le-ar putea determina pe state să nu ignore Semestrul European, așa cum au făcut-o, atât de flagrant, cu Pactul de Stabilitate. Sperăm să avem un răspuns în martie.
Sancțiuni automate, preventive și punitive
De când au apărut excesele Greciei, problema sancțiunilor a fost intens discutată. Ideea unor sancțiuni automate a fost propusă de Comisia Europeană și a fost susținută de Germania, ca o metodă de a disciplina statele laxiste. Pe de altă parte, state precum Franța s-au opus acestei idei, pentru că ar reduce rolul politic al guvernelor. O altă idee a fost crearea unor sancțiuni preventive, care s-ar declanșa imediat de la constatarea unor dezechilibre, și nu doar când statul ar intra de facto în infracțiune (deficit excesiv ori solvabilitate redusă).
În acest moment, se pare că prinde contur o soluție de compromis: sancțiunile vor trebui aprobate de statele membre în faza preventivă, în schimb vor deveni cvasi-automate în faza punitivă, doar un vot expres cu majoritate calificată fiind în stare să le blocheze (așa-numitul mecanism de vot invers). În faza preventivă, Comisia a propus ca statul să fie obligat să aloce bani în „punguța" UE, un fel de depozit de garanție în valoare de 0,2% din PIB. În faza punitivă, depozitul riscă să se transforme în amendă. De asemenea, se discută și desprea suspendarea dreptului de vot în Consiliul UE și înghețarea fondurilor europene – de exemplu, în cazul politicii agricole comune, statul va trebui să se substituie UE și să achite banii ce urmau a fi alocați. Să sperăm că nu se va ajunge acolo – astfel de acțiuni ar atenta grav la valorile fundamentale ale UE.
În cazul sancțiunilor, nuanțele din documentul final vor fi vitale. Este important să se facă distincția între un stat indisciplinat (vezi Grecia) și un stat ce suferă de pe urma unei externalități, cum ar fi o catastrofă naturală, un război, ori ... un colaps bancar (vezi Irlanda). Tocmai pentru a disocia aceste două cazuri, Franța are dreptate să insiste ca sancțiunile să nu fie automate. De asemenea, ar fi o prostie să tragi la fund un stat ce se îneacă în datorii – iar faza punitivă riscă să facă exact aceasta. De aceea, ar fi mai rațional ca accentul să fie pus pe sancțiunile preventive.
EFSF devine ESM
Trecând la partea materială a reformelor, cele 440 miliarde de euro din Facilitatea Europeană de Stabilizare Financiară (în engleză, European Financial Stability Faciliy) vor trece într-un mecanism permanent de stabilizare (European Stability Mechanism) începând din 2013. Ca și până acum, acordarea banilor va fi aspru condiționată, iar rambursarea lor va fi prioritară altor împrumuturi, cu excepția celor de la FMI. O declarație a Eurogroup din noiembrie 2010 nu mai exclude, în cazul nefericit al insolvabilității, și posibilitatea restructurării datoriilor, cu participarea creditorilor la pierderi.
În esență, ESM-ul va fi un fel de FMI european. Ca și în cazul FMI, fondurile ESM vor fi ridicate din contribuțiile statelor membre, vor fi acordate prin negocierea unor cure de austeritate și vor fi rambursate în prioritate. Unica diferență ar fi ... dobânda. De exemplu, în cazul Irlandei, tranșa acordată de FMI îi va costa pe irlandezi 3-4%, în timp ce tranșa europeană – tocmai 5,8%. În teorie, acest sistem de matrioșce le-ar oferi statelor UE o dublă protecție în cazul în care au probleme financiare, însă costul asistenței va fi și el dublu. Totodată, cum statele UE vor trebui să ceară ajutor mai întâi de la ESM, acestea vor fi penalizate față de altele, care se vor împrumuta la rate mai mici direct de la FMI. De aceea, s-ar impune ca rata dobânzii să fie micșorată, această idee fiind vociferată deseori la Bruxelles.
O dată importantă este iunie 2013: după această dată, orice pierderi vor fi plătite nu doar de contribuabilii europeni, ca până acum, dar și de creditori. Este o decizie logică și justă din punct de vedere economic, care, dacă era aplicată de la bun început, ar fi lăsat impecabile finanțele publice irlandeze. Totuși, impactul bursier ar putea fi delicat, pentru că, evident, investitorii vor fi mai reticenți să acorde bani statelor fragile. Practic, această clauză se poate întoarce împotriva unor state precum Grecia, Irlanda ori Portugalia. Soluția ideală la acest risc ar fi euro-obligațiunile, însă, din păcate, Germania se opune acestei idei, pentru că nu ar stimula statele să devină „competitive". Prin urmare, dacă această clauză se va regăsi în documentul final, toate statele UE au interesul să-şi întărească sistemul financiar până la data fatidică din 2013.
Ce propuneri lipsesc din discuții?
Reformarea BCE lipsește de pe agenda de discuții, ideea nefiind menționată în niciun document oficial de până acum. Mai mult, deși Președintele Trichet face parte din task-force-ul lui Van Rompuy, această instituție are un rol redus în procesul de discuții. Poate puțini lideri politici cunosc acest fapt, dar BCE a jucat un rol primordial în salvarea băncilor irlandeze prin acordarea unor facilități de refinanțare nelimitate, dar și în asigurarea lichidității prin cumpărarea de obligațiuni grecești, irlandeze ori portugheze. Și asta în timp ce, oficial, acest lucru nu este de competența sa. Deci, de facto, BCE își depășește atribuțiile, însă nimeni nu a îndrăznit, deocamdată, să propună oficializarea acestor schimbări. BCE ar putea ajuta și mai mult: ar putea propune un obiectiv de inflație mai mare de 2%, ce ar îndulci considerabil curele de austeritate din periferiile UE; ar putea include, pe lângă obiectivul de control al prețurilor, unul de control al șomajului, după modelul FED. Și, de ce nu, ar putea sta la baza creării euro-obligațiunilor.
O altă idee discutată prin culise, dar care deocamdată lipsește din orice document de până acum, ar fi răscumpărarea datoriilor publice de către stat. Ideea este simplă: de exemplu, un împrumut grecesc de 100€ are astăzi o valoare de piață de 70€ – și asta pentru că investitorii nu sunt siguri dacă Grecia va fi în stare să le înapoieze banii. Dacă Grecia își răscumpără propriul împrumut de pe piață, poate realiza un profit imediat de 30€. Și pentru că are totuși nevoie de acești bani, Grecia va împrumuta de la EFSF/ESM cei 70€ lipsă. În rezultatul operațiunii, Grecia își reduce datoria publică cu 30%, și poate obține chiar și o dobândă mai atractivă. Montajul, asemănător unei tranzacții de arbitraj, nu doar că ar ameliora situația financiară a Greciei, dar ar și calma considerabil piețele bursiere. Unica problemă – fondurile EFSF/ESM trebuie să crească, și Germania nu este foarte dispusă să acorde mai mulți bani...
Ce se va adeveri și ce nu – aflăm pe 24-25 martie. Nu ne rămâne decât să sperăm că task-force-ul lui Rompuy va lucra de zor până atunci.
