Cu ceva timp bun in urmă mă jăluiam de absența LOR in viața mea. Căutam tot felul de motive si cauze acestei stări anoste. In acest neant al căutarii continuu, se inălță castele de nisip din prejudecăți inexistente si speranțe false. Și vina! Vina absenței LOR in viața mea, ca și orice altă făptură omenească prin autoapararea instinctivă, o aruncam orbește ca pe un verdict la moarte pe alt ceva sau cineva a cărei castinități era vadită.
Nu fac altceva decât sa trăiesc o viață ale altor așteptari si dorințe, nu ale mele. Trăiesc intr-o cutie. Sunt o marionetă. Și orice pas care il făceam necesita o aprobare. Nedumerința mă pândea, așteptările se schimbau cu trecerea timpului, scopurile se inmulțeau progresiv fără a mai fi atinse.
Si doar atunci cand ochii s-au deschis, sperând la o schimbare, vazuseam coroana mea de nisip scurgandu-se printre degete. Totul era in mine.
Mi-e frică….
