A trebuit să scot toată mizeria din mine, cu riscul de a lăsa un gol. A trebuit să ţip, să plâng, să îmi muşc buzele. A trebuit să uit unele lucruri, ca să îmi reamintesc altele. A trebuit să spun lucruri urâte- făcând din coşul pieptului un sac de box, astfel încât loviturile să se oprească în el şi să provoace, la rândul lui, durere pentru încheieturile pumnului.
A trebuit să scot urâtul din mine. A trebuit să urăsc, să urăsc cu adevărat. Ştii, ca atunci când trebuie să strângi din dinţi, ca să îţi faci curaj. Zile de agonie. E greu să urăşti, să gândeşti lucruri urâte, să simţi riduri crescând în tine şi pe fruntea încruntată. E un chin să te gândeşti mereu la acelaşi lucru, ca un drogat, fără droguri.
Mi-am hrănit ura cu frica şi regretele celuilalt. Şi m-a durut bucuria pe care am simţit-o, a fost uşor să ştiu că nu m-a durut doar pe mine. Dar acum, după ce am scos mizeria din mine, nu vreau să mă hrănesc cu ură; nici măcar cu indiferenţă. Nu vreau să mă răzbun. Cred că fiecare şi-a învăţat tema, deşi asta nu înseamnă că n-o să mai fim prinşi nepregătiţi…
E bine să ai momente de ură atunci când iubeşti, dar nu după. Ai ocazia să scoţi mizeria din tine, împreună cu celălalt, ca să reuşeşti să respiri uşurat. Dacă urăşti după ce nu mai iubeşti, rămâi cu mizeria în tine- crescând ură, teamă, dezamăgire şi răzbunare pe o frunte ridată- fruntea omului dependent de regrete.
Filed under: de suflet:), fishuca&fishuc Tagged: a ura dupa, dezamagiri, dragoste, drogat, durere, frica, mizerie, regrete, riduri, ura, zile de agonie
