Tocmai am deschis o universitate imaginară: sunt rectorul, profesorul şi unicul ei student imaginar. Pentru următorii 10 ani vreau să ajung în top 100 universităţi ale lumii, urmând ca, într-un interval de alţi 10 să fiu Nr.1 printre universităţile mondiale (reale şi imaginare). Consiliul imaginar de administraţie imaginară a universităţii imaginare a adoptat un statut imaginar care cuprinde ceva reguli reale: Prima: Studenţii imaginari sunt obligaţi să traducă, fiecare câte un capitol, dintr-o carte de specialitate. Profesorul imaginar prezintă o carte netradusă încă în limba maternă, o împarte studenţilor imaginari (aproximativ câte 10 pagini de ochi) şi aceştia o traduc până la finele semestrului. 5 obiecte, 5 cărţi (dacă cursul e mare şi studenţii sunt mulţi, atunci se traduc 3-4 cărţi simultan) – e un rezultat bun pentru biblioteca noastră imaginară. Regula are două motivaţii: prima este – biblioteca depinde exclusiv de studenţii înşişi, ei trebuie să umple golurile pe care editurile comerciale sau etatist-clientelare nu le pot acoperi. Al doilea scop, mai subtil, este ca studenţii imaginari să înveţe - progresul ştiinţific depinde de efortul fiecăruia corelat cu efortul comun. Grădina ştiinţei trebuie administrată şi exploatată cu înţelepciune: rupi un fruct, cultivi altul, tai un copac, sădeşti în loc altul. Castalia presupune, pe lângă drepturi, şi obligaţii. A doua regulă: se interzice, sub ameninţarea cu exmatricularea, până la o vârstă intelectuală anumită, individualismul ontologic şi pretenţiile de geniu neînţeles. Universitatea trebuie să fie o mănăstire laică. Cu excepţia excepţiilor (!) , care vor fi stabilite de o comisie imaginară, restul studenţilor imaginari vor munci în grup, vor traduce împreună, vor dialoga în permanent şi vor învăţa să asculte. Mă oblig să ascult activ – este principiul fondator al universităţii imaginare. A treia regulă: titlurile ştiinţifice sunt provizorii urmând a fi confirmate la fiecare 7 ani prin teză de doctor în ştiinţe, doctor habilitat sau alte probe, în funcţie de postul solicitat. A patra regulă: odată admis în universitatea imaginară, fiecare student beneficiază de o alocaţie unică reală de 1 (una bucată) milion de euro, sau, la cerere, 2, 3, 5, 10 sau 100 mii. Banii vor fi folosiţi după mintea fiecăruia – casă, maşină, calculator, cărţi, internet, urmând a fi returnaţi în rate, pe durata a 20 ani după absolvirea universităţii. Cei care vor lua banii, dar nu-i vor administra corect sau îi vor cheltui aiurea, sunt închişi pe viaţă în biblioteci, condamnaţi fiind să muncească toată viaţa pe gratis în folosul comunităţii ştiinţifice.