Deşi e decembrie, deşi e în prag de sărbători, tare aş vrea să vă povestesc despre anumite veri din viaţa mea, ca să ajungem la subiectul pe care mi-l doresc. Vă iau pe ocolite pentru că nu vreau să infirm zicala precum că femeile sunt complicate…

Eram studentă în Bucureşti. Încă mă mai rătăceam cu Ratb-ul, dar asta nu contează. Conta că eram studentă în Bucureşti, la Universitate. Oraşul pe care, când eram copil, îl vedeam la televizor, pe TVR1, de obicei la câte vreo ştire, în cel mai rău caz, la meteo. Nu-mi imaginam niciodată să ajung acolo, uitam însă şi mă bucuram când ajungeam până la bunici, în celălalt capăt de sat. Era şi asta o călătorie…

Îmi pare rău că am uitat. Mă enerva traficul şi graba oamenilor din Bucureşti, fără să îmi dau seama că în toţi acei 3 ani am fost martorul unei dorinţe împlinite- dorinţa mea. Dar eram prea grăbită, mă grăbeam să termin prima sesiune, mă grăbeam să iau primul salariu, mă grabeam să termin primul an. Mă grăbeam şi naiba ştie unde, căci am fugit cu mintea, dar gândurile mi-au rămas în urmă.

Am vrut să fie un post scurt, dar de ce atâta grabă?

Eram, aşa deci, studentă în Bucureşti şi locuiam lângă Cotroceni, la Palat. Lângă Palat, la cămin, defapt. Aşteptam în fiecare lună bursa şi făceam cumpărături la Cora Lujerului. Mă duceam la muncă sau la interviuri, îmbrăcata cu cămaşă şi pantaloni negri. Niciodată n-am ştiut să fiu elegantă, deşi mamei i-ar plăcea să mă vadă aşa- de aceea, după ce eram acceptată la un job, mă îmbrăcam aşa cum îmi plăcea mie, doar n-aveau să facă discriminare, nu?

În primul meu concediu, mi-am dat tot salariul pe un bilet Bucureşti-Chişinău ca să mă duc acasă. Eram în primul an. Mi-a părut rău, de ce să mint. Muncisem din greu şi îmi făcusem alte planuri cu primii bani, dar parcă te doare sufletul să îi cheltui pe nimicuri… Era primăvară. Şi, uite aşa, din Bucureşti la Chişinău, iar a doua zi, într-un lan de porumb. De la peniţa cu cerneală şi de la magazinul de bijuterii, la sapa de lemn.

Erau 32 de rânduri de porumb lungi cât o zi de vară. Nu mi-e ruşine să vă povestesc şi menţionez asta doar pentru cei fuduli, ca să nu mai citească. Mă gândeam că n-o să terminăm niciodată şi nu mai ştiam cum să-mi aranjez cămaşa albă, ca să nu mă dogorască soarele. “- Dar de ce nu te bronzezi? O să le spui la bucureşteni că ai fost la mare”, râdea mama.

Când prăşeşti, n-ai timp să ridici capul, pentru că trebuie să fii atent să tai buruiana şi nu firul de porumb. Şi ajungi, dintr-un capăt, în altul şi laşi în urma ta brazda curată. Mă apuca râsul: “- Ieri îmi cumpăram apă minerală Dorna din Bucureşti şi azi beau apă de la izvor”. Râdea şi mama.

Şi uite aşa, ca un nebun, duci rândul cu sapa, sigur fiind că n-o să termini niciodată, ba chiar că până o să termini, o să crească altă buruiană. Ajungi seara, ars de soare în obraz, cu umerii roşii şi cu praf sub unghii şi te minunezi cum în urma ta au rămas 32 de rânduri de porumb. 32 de rânduri pe care le-ai călcat pas cu pas, trăgând ţărână umedă la fiecare rădăcină verde.

După ce m-am întors în Bucureşti, cele 4 ore part-time erau o nimica toată. Statul în picioare era o nimica toată. O manichiură neglijată era o nimica toată. “- Spuneai că mergi acasă în concediu şi tu ai fost la mare?” mă tachina colega de muncă. Râdeam şi îmi aminteam de mama, dar n-am zis nimic. Mi-era frică să nu mă dau de gol, pentru că habar nu aveam cum arăta marea.

Acum, că v-am povestit asta, o să vă spun unde am vrut să ajung, pentru că nu uşor să ajungi la sufletul omului. Am obosit să îmi doresc ceva şi, când obţin, să nu realizez. Am obosit să îmbrac o mască, doar pentru că aşa cred alţii că aş fi mai competentă. Am obosit să ţin capul plecat în brazdă, iar când să întorc privirea, să fie din nou cu buruiene. “- Dacă nu tai buruiana bine, zicea mama, o să îşi revină şi o să facă seminţe, iar la anul, n-o să fie o buruiană, ci zece.”

Mămico, de ce nu mi-ai zis că aşa se întâmplă şi în cazul oamenilor răi?


Filed under: de suflet:)