nu cad pietre din cer…şi-i păcat. picăturile de apă se storc prea uşor din nou spre cerul – mamă. o piatră ar rămâne acolo unde s-a aşternut, ca semn al plânsului unui Dumnezeu ratat. ******trăim singuri într-o lume singură. o unică mângâiere sunt stelele, cerul, luna, soarele… de ce atunci când murim, când ne urcăm la dumnezeu valul de ţărână se aşterne peste ochii noştri? de ce ni se ia cerul? ***** vreau să violez moartea… să-i iau coasa să o dezbrac de mantie… s-o muşc, s-o dispreţuiesc s-o batjocoresc, s-o strâng, să plângă,să se simtă neputincioasă în golicunea ei, aşa cum eu sunt neputincios în nuda mea viaţă… să verse lacrimi, să strige, să plângă… aş lua două lacrimia le ei, le-aş pune într-o eprubetă şi mi-ar fi destul să le privesc… pentru a striga: “Ăsta a fost sensul vieţii mele!” P.S. scriu poezii din plăcere/neplăcere, nu pentru că aş crede că ar putea folosi la altceva decât vindecarea unor maladii, gropi sau handicapuri ale mele… ultima bucată se numea cândva „strofe perverse”… am discutat cu cineva care ştie ce e violul, nu din auzite…după ce a lecturat-o mi-a zis că nici morţii nu trebuie să-i oferim o asemenea tortură… eu totuşi am rămas oarecum încremenit psihologic în această poezie…în „Insula” (Ostrov), la un moment, stareţul acelei mănăstiri spune: Puţină credinţă este în minte că m-am speriat de moarte…Eu nu sunt credincios încă…