Cea mai mare iubire a lui Adrian Păunescu
Când a murit Adrian Păunescu am scris un text pe care poetul îl merita. Am avut parte de multe comentarii şi mesaje contradictorii, ca şi viaţa poetului. Fără a fi membru al juriului pentru premii de literatură, în calitatea mea de cititor, am regretat moartea unui mare poet român. Moartea s-ar putea să ajute opera, omul, cu siguranţă, o bloca. Nu ştiu cât de mare, nu ştiu dacă poate fi comparat cu Nichita sau cu Blaga. Îndeobşte, nu prea cred că putem măsura distanţele dintre cei condamnaţi la glorie. Dacă nici nu a trecut mult timp peste opera unui poet, atunci este clar că vorbim de mult arbitrariu şi subiectivism în aprecierea operei. Dar, în fond, oare nu subiectivitatea noastră îi trimite pe unii printre cei neuitaţi, oare nu popularitatea lor şi mai puţin recenziile teoreticienilor literaturii şi specialiştilor în poetică. Cu toate acestea nu putem merge nici pe ideea că doar timpul ne va spune, pentru că Domnul ăsta - zis Timp - lucrează de fapt prin intermediul nostru. El nu ridică statui, el nu dă diplome, el doar le dărâmă pe cele false, le strică pe cele care nu se sprijină pe ceva solid. Păunescu a scris foarte mult şi poate că a tăiat prea puţin, s-ar putea ca ideea că este un demiurg să-i fi dat un orgoliu pe care Domnul Timp îl va taxa, dar aşa cum a fost şi în viaţă, nu-i va lăsa cu siguranţă nici pe necontemporani indiferenţi. Am scris despre Adrian Păunescu că moartea s-ar putea să ajute opera, omul cu siguranţă o bloca şi nu numai prolificitatea lui este de vină poentru asta. Din cărămizile imense de poezie se vor filtra cu siguranţă câteva volume de poezie veritabilă de dragoste, poate chiar şi unele militante. În textul meu am folosit sintagme din versurile sale, dar puţini le-au recunoscut, semn că în multe cazuri chiar şi adulaţia este oarbă. Am mai scris că a iubit lucrurile interzise şi mai ales puterea. A vrut să placă şi oamenilor simpli şi conducătorilor, dar şi zeilor zilei, o dorinţă nevrotică de a fi iubit sau de ieşi din rând. Înţeleg şi eu că nu trebuie să amestecăm opera cu omul, dar acest lucru se face frecvent. La postarea mea de pe net am avut oameni care au răspuns emoţional la textul meu de plecare, au fost însă şi unii care dădeau şuturi în cadavrul lui Adrian Păunescu, aşa cum se întâmplă de regulă şi fiecare avea dacă nu dreptate, cel puţin motivaţie şi justificări. Nu vreau să discut aici nici argumentele adulatorilor şi nici pe cele ale defăimătorilor, deşi mă enervează să-mi spună cineva ce trebuie să-mi placă sau ce ar fi potrivit să detest. Nu am vorbit despre omul Păunescu din motive lesne de înţeles căci despre morţi numai de bine. Am scris despre legătura mea subiectivă cu poezia lui şi chiar despre o relaţie de simpatie reciprocă care mi s-a părut mai importantă decât disfuncţionalităţile din perioada în care am fost colegi de partid sau de comisie în Senatul României. Acolo, el nu era poet, ci era deţinătorul unei sinecuri politice pe care o gestiona după bunul plac, fără reguli, deşi Parlamentul este o instituţie care ar trebui să fie guvernată de reguli şi principii. În ultimii ani, ne despărţea profund adulaţia lui pentru Ion Iliescu şi orientarea lui spre trecut, dar şi ideea unui monopol asupra judecăţilor de valoare pe care senatorul o afişa în stilul său caracteristic.
Adrian Păunescu a fost creatorul unei generaţii Dar cele trei zile de spectacol mediatic în care televiziunile au vândut acest subiect cu nesimţirea specifică pieţei capitaliste m-au convins asupra unui lucru. Păunescu a fost personaj nu doar pentru poezie, ci mai ales a fost un obiect simbolic, lider spiritual şi guru pentru o lume, pentru una din acele Românii paralele pe care le invocă politicienii la noi când pierd alegerile. Adrian Păunescu a fost liderul sau creatorul unei generaţii, după cum au spus televiziunile. Poate, dar trebuie să ne uităm un pic cu atenţie şi să căutăm a fi realişti, atât cât se poate. Am fost şi eu la Cenaclul Flacăra, am ascultat emisiunea de la radio de joi, vreo 10 ani, ştiu şi acum sute de cântece şi poezii din acea perioadă. Mi-am încălzit sufletul la poeziile de dragoste cântate sau recitate din creaţia lui Esenin, Blaga, Doinaş sau ... Păunescu. Era senzaţional să te afli pe un stadion sau într-o sală a sporturilor să vezi atâţia tineri la un loc. Dar niciodată nu am vrut să-i semăn lui Păunescu: i-am iubit pe Nichita, pe Dinescu, pe Vişniec, pe Daniel Corbu şi pe mulţi alţii. De ce? Pentru că Păunescu nu făcea parte din lumea mea, el făcea parte din lumea lor, a celor puternici, de la clasa întâi a Titanicului numit România.
Păunescu pentru noi era un zeu care desfăcea cultura din lanţuri pentru o seară. Veneau zeci de mii de tineri la Cenaclu pe care nu i-a spălat nimeni pe creier. Păunescu nu a încercat să întârzie revoluţia, cum am văzut că scriu unii acum. Astea sunt prostii, adevărul este că în noaptea istorică în care eram, Păunescu aducea o luminiţă, singura. Era iluzia alternativei, dar era o alternativă adusă de sus, ca un fel de program obligatoriu. Păunescu pentru noi era un zeu care desfăcea cultura din lanţuri pentru o seară. Cu preţul de a nu înjura conducerea (aici era monopolul lui Adrian Păunescu), cu preţul de a cânta Partidul-Ceauşescu-România, în momentul unei excitaţii maxime a publicului. Păunescu era un nomenclaturist, avea o putere fantastică, îi umilea pe prim-secretarii care nu se supuneau. Făcea o serie de lucruri bune, rezolva cereri ale
populaţiei. Era parcă într-o cursă electorală în care se bătea discret cu Guvernul şi cu Marea Adunare Naţională. Este clar, acest lucru este mai puţin decât nimic, a fost minunat atunci, trebuie să recunoaştem. Dar nu a fost singurul privilegiat al regimului comunist.
După Revoluţie, nu s-a mai putut adaptaMulţi scriitori erau cultivaţi şi protejaţi de vechiul regim, Fondul literar şi Casele Scriitorilor din ţară (vreo 66, dacă nu mă înşel), răspândite ca şi casele lui Ceauşescu pe tot plaiul mioritic, sunt o mărturie vie a acestei politici. În toată această perioadă se construiau case, conducătorii făceau şi lucruri bune, dar fundamental eram ţinuţi în frig, întuneric şi blocaţi în interiorul patriei, ca într-un lagăr. Păunescu şi alţi scriitori aveau magazine speciale, călătoreau în străinătate, aveau privilegii. Este cealaltă faţă a monedei care nu poate fi lăsată deoparte. În tot acest timp, eu frate mai mic al lui, stăteam într-un cămin de nefamilişti şi nu aveam cartelă pentru pâine, pentru că nu aveam domiciliu stabil, ci doar viză de flotant în Cluj, căutam lapte praf pentru fetiţa noastră şi negăsind a trebuit s-o creştem la bunici. Ştiu că nu Păunescu era vinovat de asta, atunci lui îi mulţumeam în gând pentru câteva ore de muzică şi poezie. După Revoluţie a fost atacat de toată lumea, uneori pe nedrept, mai ales de scriitori, dar şi de oameni care nu au făcut niciun gest de curaj înainte de 1989, ba chiar au manifestat un conformism penibil. Păunescu măcar a căutat să compenseze cu ceva plasarea lui în zona puterii şi în proximitatea lui Ceauşescu, iar din punctul meu de vedere, la Revoluţie, îl puteam considera absolvit. Dar a rămas cu acelaşi cult a personalităţii îndreptat înspre sine, cu familia pe care şi-o diviniza la întruniri publice, cu insistenţa de a face artişti din copiii săi. După Revoluţie, Adrian Păunescu nu s-a mai putut adapta, nu s-a mai simţit în apele lui şi la înălţimea de vultur la care zbura înainte. A continuat să scrie, s-a înscris la PSM, a trecut pe la PRM, eşuând, alături de Ion Iliescu, în PSD. A început însă să tragă trecutul după el, să se justifice mereu, să se refugieze într-o reverie întoarsă pe dos. În jurul lui s-au adunat oamenii trecutului, unii valoroşi, alţii fără valoare de întrebuinţare în noua lume. Teritoriile controlate de ei deveneau teritorii ale numirii (democraţia nefiind decât un moft), un cerc închis unde criteriul fostei apartenenţe era cel mai important. Ceilalţi, cei care nu veneau din trecutul său, erau consideraţi nişte ajunşi cu pluta pe valurile unei revoluţii venite aiurea prin complotul unor agenturi străine. Uneori mă uitam cu admiraţie tâmpă la această formă de apărare în grup, alteori această tergiversare a mersului înainte sau a promovării schimbării mă scotea din sărite şi a fost unul din motivele pentru care m-am autoexilat la Bruxelles din Senat în echipa de observatori de la Parlamentul European. Am înţeles nostalgia după vremurile în care era tânăr şi puternic, dar nu am putut să înţeleg modalitatea nevrotică de a se agăţa de un trecut care, pentru cei mai mulţi dintre noi, era o amintire mai puţin plăcută. Avea o energie spirituală şi o inteligenţă care i-ar fi permis să meargă alături de noi spre un proiect de viitor, cu fruntea sus. Poate că, în demersul nostru de reformă politică, ne-ar fi putut ajuta să-i convingă pe cei din generaţia lui că este nevoie de o schimbare, nu de restauraţie.
Nu-i este fidelă generaţia care a fost la CenacluDar nu de Adrian Păunescu ne-am împiedicat noi, românii, în construirea unei lumi normale. El nu s-a opus energic schimbării niciodată, ne-am lovit de propriile noastre frici sau ticăloşiile unor lideri pe care lumea nu-i înjură ca şi pe bietul Păunescu. Acum nu-i este fidelă generaţia de tineri care au fost la Cenaclu, chiar dacă ne aducem cu plăcere aminte de această parte a adolescenţei sau tinereţii noastre. Cei care au cântat sau aplaudat au părăsit Cenaclul odată cu intrarea în maturitate. Aşa cum alţii au părăsit Woodstock-ul sau malagambismul. A fost părăsit şi de mulţi din cenacliştii de bază chiar înainte de a fi interzisă manifestarea. În jurul lui s-au grupat, la câţiva ani după Revoluţie, mulţi din cei care au avut funcţii mai mari sau mai mici, cei care au pierdut poziţii odată cu Revoluţia. Dar nu doar ei, uneori şi unii dezmoşteniţi ai sorţii şi neadaptaţi, pierzători în noua lume. El a fost ca un felinar în jurul căruia s-au adunat fluturii şi gâzele trecutului. Au visat continuu la un trecut al lor, au temperat schimbarea serioasă în societatea noastră şi au fost cultivaţi de cei fără curaj, de liderii politici care au căutat să nu piardă amărâtele de voturi ale pensionarilor sau bătrânilor săraci şi speriaţi de viitor. Această lume formată din umbre şi fantome din trecut l-a ţinut ancorat şi pe Adrian Păunescu în trecut, i-a furnizat cutia de rezonanţă pentru vocea lui de poet şi militant. Am ascultat discursurile de la înmormântarea poetului şi am văzut zbaterea unei lumi de naftalină care se zbătea să nu moară, să mai câştige ceva chiar şi din emoţia pierderii poetului. O lume care îl căpuşa pentru ultima dată, o lume tristă că nu se mai poate justifica prin existenţa poetului. Am înţeles atunci că Păunescu nu a mai fost în ultimul ani eroul-poet, ci o relicvă fosforescentă, un far pentru lumea fluturilor de noapte care se învârtea bezmetic în jurul lui. A fost o justificare falsă pentru existenţa ei, s-au folosit de el ca de nişte moaşte sfinte ale comunismului. Dacă înainte de 1989 a avut energia să se scuture de această lume în câteva momente eroice pentru sine, acum, în lumea nouă, a cărat-o după el cu stoicism, poate din convingere, poate dintr-un sentiment de confort afectiv. A fost un simbol viu pentru o lume care ar fi trebuit să moară în 1990. Poate că, dacă nu ar fi fost această lume protejată şi de sistemul politic, Adrian Păunescu s-ar fi putut desprinde de trecut şi ar fi putut să valorifice cei douăzeci de ani de libertate şi maturitate pentru a desăvârşi opera sa ori pentru a se reabilita. Nu s-ar fi pierdut prin sinecuri de partid şi într-o activitate parlamentară care a fost pierdere de vreme pentru un talent uriaş ca al său. N-o să ştim însă niciodată, poetul oricum nu mai are cum să ne confirme sau infirme aceste scenarii. Duminică însă, am scăpat de amărăciunea că un poet care mi-a fost drag sufletului a plecat dincolo. Am scăpat de apăsarea din coşul pieptului când am văzut feţele fade ale unui trecut mort, veghind la căpătâiul lui. O clipă m-am bucurat pentru că Adrian Păunescu a evadat, în fine, dintr-o lume care trebuia să moară, m-am bucurat că s-a eliberat de acest balast. Fără el, sper că această lume se va duce la fund. Eliberat de ghiuleaua trecutului, poetul se poate înălţa la ceruri. M-aş fi bucurat să-l pot cunoaşte pe Păunescu liber, eliberat de datoria sau dependenţele faţă de trecut. El ar fi trebuit să trăiască, dar lumea lui trebuia să moară. Şi nu acum, ci în urmă cu două decenii.
Peste 400 de coroane...Adrian Păunescu a avut parte de extreme şi în moarte. De la temperaturile ridicate de afară, până la răceala unora dintre supravieţuitorii săi care s-au grăbit să-i facă necrologuri pline de înjurături şi lături.Text: Nora Noapte / Foto: Eveline PăunaZeci de mii de oameni au trecut în cele trei zile în care trupul său neînsufleţit a fost depus la Uniunea Scriitorilor şi la Ateneul român, să-şi ia rămas bun, să-i aducă o floare sau, pur şi simplu, să-l vadă mort pe cel atât de vulcanic viu. Adevărul este că nu ţi-l poţi imagina tăcut pe un om care şi când vorbea în şoaptă se auzea în toată încăperea! La fel de mulţi l-au însoţit şi pe ultimul drum, către Cimitirul Bellu. Discursurile au pendulat între omagiu, recunoaştere a meritelor, demagogie pură, politicianism sau emoţie autentică. Păcat că nici Andrei şi nici Ana-Maria, copiii lui, nu au găsit forţa unui portret public care ar fi rămas, cu siguranţă, nu doar în inimile celor de faţă, ci şi în ale celor care au privit de acasă înmormântarea. Pe de altă parte, nimeni nu a simţit durerea atât de profund precum cei doi. La 400 cineva a pierdut şirul numărătorii coroanelor. Câţi români vor căuta oare şi câţi o vor găsi-o casa lui Vladimir Tismăneanu sau pe a lui Andrei Cornea pentru a le aprinde o lumânare, când vor muri?! A fost o întrebare des rostită în cele trei zile ale priveghiului naţional. Fără a mai puncta cronologic momentele creştine ale unei înmormântări, certitudinea care se desprinde după această moarte rămâne aceea că Adrian Păunescu stă lângă Eminescu şi că, vorba unui distins domn care a rostit un discurs la căpătâiul lui: „Adrian Păunescu şi mort este mai viu decât cei care-l denigrează!".
La Ateneul Român, oameni de pretutindeni au venit să aprindă o lumină pentru Adrian Păunescu
Preşedintele Traian Băsescu
Premierul Emil Boc
Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu şi Virgil Măgureanu
Mamă şi fiică...
"N-am crezut niciodată în mod serios că mă ameninţă moartea. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine". Aceste cuvinte au fost scrise de poetul Adrian Păunescu, cu numai câteva zile înainte de trecerea sa în nefiinţă, la Spitalul Floreasca. 
Cimitirul Bellu aştepta, implacabil, cortegiul funerar...
Poetul Adrian Păunescu a fost înmormântat cu onoruri militare, pentru că în anul 2003 a primit, din partea preşedintelui României de atunci, Ion Iliescu, Steaua României în grad de Cavaler
Florin Petrescu - Axinte a asigurat scena pe care au cuvântat cei care au găsit puterea unui discurs public la căpătâiul poetului Adrian Păunescu
Victor Socaciu şi Marina Almăşan 
Mircea Vintilă
Mircea Vintilă şi Gheorghe Gheorghiu
Lavinia Şandru
Ecaterina Andronescu şi Lavinia Şandru
Victor Opaschi 
Elise Stan
Floarea Calotă
Victor Ciutacu
Marius Tucă şi soţia sa, Neguţa
Varujan Vosganian
Corneliu Vadim Tudor
Codrin Ştefănescu şi Corneliu Vadim Tudor
Victor Ponta
Adrian Năstase şi Victor Ponta
Ana Maria şi fiul lui Andrei Păunescu
Copiii îşi conduc părintele pe ultimul drum...
Andrei Păunescu 
Soţia, Carmen Paunescu
Nepoata şi strănepotul lui Adrian Păunescu
Andrei şi Ioana
Marius Tucă, apropiat al familiei PăunescuMomentul discursurilor de rămas bun...
"Iar eu pe patru puncte cardinale / Sunt răstignit, ca să-mi câştig vecia, / I-ajut cu suta, mă distrug cu mia, / Tot ce-am clădit asupra-mi se prăvale. / Şi dacă mai trăiesc, Ana-Maria, / E că sunt rob copilăriei tale", îi scria, într-o poezie, Adrian Păunescu fetei sale, Ana-Maria. În pragul vârstei de 20 de ani, lăsând copilăria în urmă, Ana-Maria şi-a pierdut şi părintele...
Ana-Maria, cea mai mare iubire„Ana-Maria, făptură diafană/
când voi pleca în veşnicie /
Să-mi laşi un loc la tine în icoană".
Adrian Păunescu a avut multe iubiri. Durabile, pasagere, intense sau diluate. Din unele s-au născut poezii, din altele copii. Care au fost cele mai importante este greu să evaluăm noi, atât timp cât însuşi poetul declara că din acest punct de vedere „totul este ceţos". Dincolo de Ana-Maria însă nu a mai existat nimic. Ea este cea mai mare iubire a lui Adrian Păunescu.de Florin Condurăţeanu şi Alina Bârgăoanu-VasiliuScenă pentru doiA devenit tatăl Anei-Maria în prima zi de Crăciun a anului 1990, la vârsta de 47 de ani, când era deja bunic. Imaginea unui Adrian Păunescu cărunt, cu o barbă înspicată, alături de Carmen Antal, o tânără blondă, tăcută şi bucălată, abia devenită majoră, era oarecum nepotrivită cu prejudecăţile moralei. Se spune că Ana-Maria este un copil făcut la bătrâneţe. De fapt, singura-i vină era că avea fraţi prea mari. Pe măsură ce creştea, a devenit evidentă iubirea aproape iraţională pe care poetul i-o purta ultimei sale fiice. Pe când abia gângurea, tatăl voia să arate lumii întregi cât de frumos gângureşte. Pe când abia lega cuvintele, tatăl o scotea pe diverse scene, unde recita în faţa oamenilor şi o privea ca pe o minune a lumii. Pe când abia învăţa să cânte, tatăl îi oferea melodii compuse pe versurile sale. La opt ani, Ana-Maria cânta, în Cenaclul Flacăra renăscut, despre „România deromânizată" în care „mormintele se pregătesc de drum" şi despre cum „ne macină străine interese", toate cântece de revoltă socială pe care vârsta nu-i putea permite să le înţeleagă.De ce mai mult pe ea?În 2009, într-un interviu pentru revista „Tango", Păunescu explica de ce o iubeşte mai mult pe fata cea mică: „Dacă Ioana apărea când a apărut Ana-Maria, aş fi iubit-o la fel. Dacă Andrei apărea când a apărut Ana-Maria, l-aş fi iubit la fel. E vorba de ultima mea expresie. Asta nu înseamnă că, iubind-o cu disperare pe Ana-Maria, nu-i iubesc şi pe Andrei şi pe Ioana. Eu am un mare prisos de dragoste. Eu pot face, de la excepţional în sus, încă nişte lucruri pentru Ana-Maria. Şi n-am cum să mă reprim. E o foarte mare încărcătură de responsabilitate în grija mea faţă de Ana-Maria".„Ca într-o clepsidră ce ne-ar rechemaSă-i fim nisipul care-i face bine,Eu te pozez pe tine, fata mea, Şi când mă uit mă regăsesc pe mine.Tu nu eşti tu, cât eşti în toate eu,Aproape că-mi eşti fotografia,Din ceruri te dictează Dumnezeu,Continuarea mea, Ana-Maria."Adrian Păunescu se pleacă în faţa Cerului fiindcă „tiparul meu genetic m-a iubit şi mi te face azi fotografie". Ana-Maria Păunescu a fost şi este olimpică a României la limba spaniolă, a urcat pe podiumul periculoaselor concursuri pentru elevi şi tineret, iar ca răsplată pentru diplomele din întrecerile internaţionale a avut dreptul să se ducă la orice facultate dorea fără să fie nevoie de concurs de admitere în facultate.Scrie dumnezeieşte,oare pe cine o fi moştenit?, poate face şi complicata muncă de alcătuire a unei publicaţii. A urcat pe scene de mică recitând şi cântând cu sufletul ei gingaş pus în palma miilor de români care se îmbucurau de la Cenaclul Flacăra. Şi, cu toate acestea, studenta de excepţie Ana-Maria, când vine la noi, la „Jurnalul Naţional", pentru a aduce revista „Flacăra" a lui Adrian Păunescu, imediat după ce intră pe uşă ne spune nouă, ziariştilor, „sărut-mâna!". Adrian Păunescu o ruga pe Ana-Maria să înveţe bine, dar să nu ţintească precum un scop în sine premiul întâi. Se temea ca răii să nu-i pună pe umerii lui intervenţii pentru prima treaptă a podiumului. Iar când se încheiau serbările de sfârşit de an cu coroniţă la şcoală, Ana-Maria venea şi cu glas sfios îi spunea: „Te rog să mă ierţi, tată, că am luat premiul întâi".„Acum aş regreta dacă aş muri,Mă simt puternic să înfrunt urgia,În ochii tăi renasc, Ana-Maria,Şi înviez în fiecare zi.Şi-acum mă rog de ochii tuturorSă mi te vadă, tu, revanşă vie,Cum mă continui, Ană şi Marie,Şi mă salvezi de toată ura lor".În poezia „Fiica mea, tu eşti mama mea" Adrian Păunescu îi scria în versuri albe fiicei: „Ana-Maria,/Orice s-ar întâmpla cu mine/Să ştii că n-am murit până azi/ Pentru că te iubesc/ Şi-ţi duc grija şi te jelesc,/ De parcă tu ai fi/ Cea care m-a născut/Pe când eram bătrân./O, minunata mea fiică,/O , pătimita mea mamă".Pentru ea a renunţatAdrian Păunescu şi-a trăit viaţa fără centură de siguranţă. A ars până la scrum şi în poezie, şi în Cenaclu, şi în gazetărie, dar a ars până la scrum şi în iubire. Iubiri furtunoase, care după un timp au trecut într-un registru mai domol, aşa cum genial spunea: „Iubirea mea trecea pe pilot automat". Dar iubirea lui pentru Ana-Maria n-a cunoscut niciodată încetinirea pilotului automat. Pentru ea, pentru Ana-Maria, a renunţat la marile iubiri paralele. Îl adulau femei superbe, le-a dăruit câte un strop de dragoste, fiindcă dragostea în torent nu avea decât un destinatar: Ana-Maria. A renunţat la iubiri uriaşe pentru Ana-Maria. Iată destăinuirea din poezia „Tu,întâlnirea noastră definitivă". „Şi, totuşi, oricât de sigură ar fi/împrejurarea că eu şi mama ta/nu ne vom mai întâlni,/iată, Ana-Maria,/ Că eu şi mama ta/Nici nu ne putem despărţi,/ Că tu eşti sacra şi luminoasa noastră/ Întâlnire definitivă,/ O celulă ea, o celulă eu,/Construcţie divină,/ Blestemată să ne ţină încleştaţi pentru totdeauna/Tu, cea mai frumoasă fiinţă a lumii,/Pe o punte fără întoarcere/ Unde s-au întâlnit mama ta şi cu mine." Pentru Ana-Maria s-a compromis oarecum în faţa opiniei publice, apărând-o cu toate mijloacele, mai mult sau mai puţin etice, pe mama ei, care omorâse aproape o întreagă familie într-un accident de maşină. Ana-Maria era muza lui şi îi scria numele cu îndrăzneala pe care, ca poet celebru ce se afla, o avea în a sparge convenţiile. „E prea linişte, tată, în casă!" Adrian Păunescu şi-a simţit sfârşitul şi l-a anunţat în ziar. În 21 iunie a.c., a scris în „Jurnalul Naţional", adresându-se celor trei copii ai săi, dar mai ales Anei-Maria, cel mai drag copil pe care i l-a dat Dumnezeu: „vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice". A oferit acces liber întregii lumi la suferinţele şi la moartea sa. Şi-a trăit viaţa şi moartea pe scenă, iar Ana-Maria l-a însoţit acolo din fragedă copilărie. Cum tatăl ei şi-a anunţat decesul în ziar prin acea „Scrisoare către urmaşii mei", tânăra, care acum are 20 de ani, s-a simţit datoare să-i răspundă în acelaşi fel atunci când sfârşitul se anunţa inevitabil. În „Scrisoare tatei", din 4 octombrie, Ana-Maria Păunescu încerca, tot prin „Jurnalul Naţional", să forţeze elanul vital al tatălui său. Nu ştiu dacă textul are valoare literară, însă este sfâşietor prin durerea pe care o simţim toţi aceia care am trăit despărţirea de un părinte, disperarea de a-l vedea plecând, imposibilitatea de a accepta inevitabilul şi speranţa că vom găsi acele cuvinte care să-l convingă să rămână. Cu întreaga ei dragoste, Ana-Maria îi înşiră multe motive pentru a trăi, iar prin publicarea scrisorii pare că încearcă să-i dea motivaţia supremă, pare că-i spune: „Uite, tată, rămâi pe această lume şi vom trăi amândoi, împreună, pe scena pe care ţi-a plăcut mereu să mă scoţi, indiferent dacă am dorit-o sau nu. Vom spune amândoi, mereu, lumii întregi cât de mult ne iubim şi cât de mult însemnăm unul pentru celălalt. Numai nu muri!" Nu ştiu ce destin va avea fiica poetului, nu ştiu dacă va alege să rămână în faţa publicului sau va prefera discreţia. Ana-Maria, ultima şi cea mai mare iubire a lui Adrian Păunescu, a rămas singură pe scenă.Începând cu această săptămână, Ana-Maria Paunescu va semna, în fiecare zi de luni, în paginile „Jurnalului Naţional" colţul de ziar pe care, nu demult, semna tatăl său. http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/nemuritorul-existentei-mele-559806.html
Sursa
2010-11-26 12:25:19