Gustul toamnei

La culesul strugurilor, Dimitrie Sevastianov

Atunci când se lasă toamna peste noi, îmi aduc aminte de zilele în care mergeam cu întreaga clasă, la cules “poamă”, pe dealurile Căuşeniului. Două săptămâni din luna octombrie nu învăţam pentru a pleca la muncă în câmp. Pentru două săptămâni de muncă în câmp primeam atunci aproximativ 20-120 lei, adică 5 – 30 ron, dar erau banii noştri, primii de altfel după cei făcuţi la sărbătorile de iarnă, Crăciunul, Anul Nou, Sf Vasile… Tare eram mândră de acei bani, mai ales că-i cheltuiam după bunul meu plac.

În acele zile de toamnă era brr, friiig. Dimineaţa era posomorât, ceaţă, iarba plănă de  rouă. Veneam la şcoală împreună cu Bim, câinele meu alb, pufos şi tare credicios. Toţi elevii claselor a V-a a IX-a se adunau în curtea şcolii, toţi aveam în mână câte o căldare în care dis-de-dimineaţa puneam cu grijă mâncare pentru prânz, o sticlă cu apă  şi alte lucruri strict necesare. Mare gălăgie şi veselie în acele dimineţi. La ora 8 venea şi o maşină mare, ca de pe timpuri, în care eram urcaţi şi duşi ca pe nişte saci de cartofi, primii care se urcau erau cei mai norocoşi, pentru că se aşezau pe aşa zisele scaune, care erau de fapt nişte lemne, ceilalţi stăteau care în picioare, care pe căldări. Dar eram mulţumiţi, pentru că ne păcea să lipsim de la ore şi uram temele pentru acasă.

Începea ziua de lucru. În capătul rândului ne aştepta profesoara cu un caieţel în care-şi însemna reuşitele noastre, adică câte căldări de struguri aduceam până la maşină, acolo unde ne aşteptau doi băieţi care ne ajutau să ridicăm căldările.

Dimineaţa era cea mai productivă parte a zilei, eram toţi harnici şi alergam să fim primii la micile competiţii organizate chiar de noi. Apoi, pe la amiază, când lenea era mare cucoană, ne împroşcam cu struguri, de zburau boabele deasupra la fel ca şi avioanele de hârtie din timpul pauzelor mari.  La sfârşitul zilei eram toţi îndulciţi de sucul strugurilor, şi părul, şi faţa, şi hăinuţele toate erau pline de “sirop”.

Recunosc. Eu eram cam şmecheră, nu prea munceam, alegeam strugurii cei mai mari, repede umpleam căldarea şi la mergeam până la jumătatea rândului unde ne opream cu fetele, ne amuzam, mai bârfeam şi leneveam.

Cel mai aşteptat moment era prânzul. Ne adunam toţi sub un copac mare şi bătrân, ne aşezam pe o pătură şi începeam a scoate bucatele pregătite de acasă. Foarte gustoase erau bucatele, pentru că erau aşteptate şi pentru că masa era acolo, unde departe de oraş, de lume, în sânul naturii.

Munca continua, da’ parcă mai cu spor. Acolo, între acele rânduri de viţă de vie am învăţat primele cântece studenţeşti “La căminul studenţesc toţi studenţii ameţesc, /N-ameţesc de-nvăţătură, ameţesc de băutură, /of, mai mult n-am să mai beu” … :))

Seara. Ora 17-18.  Maşina venea din nou să ne ia la şcoală de unde mergeam toţi acasă. Dar nu mergeau toţi cu maşina, eram noi o gaşcă care preferam să mergem pe jos prin pădure, pentru că drumul era mai scurt, şi pentru ca să nu ne facem de ruşine, eram prea murdari de struguri… Pe drum iarăşi cântam, la fel ca şi buneii noştri când se întorceau din câmp, veneau obosiţi şi totuşi cântând…

Acasă veneam cu căldarea plină de struguri. Tata întotdeauna în această perioada făcea vinul, mă rog, ca orice gospodar. Atunci veneam şi eu cu mica mea contribuţie, răsturnam căldarea de struguri în teasc şi cât era uşor ajutam şi eu la stors, făceam câteva cercuri împrejur, apoi mă uitam la tata şi la fratele meu.  Urmăream cum curge mustul… noi eram primii degustători. Şi musculiţele “beţive”, cine îşi aduce aminte de ele? ) Roiau deasupra butoiului şi aveam întotdeuna impresia că îmi vor intra în ochi.

Gustul şi aroma acelui de must pe care-l consumam şi toamna şi iarna, pentru că mama îl conserva, nu-mi dă pace. Eh, acele toamne târzii ale copilăriei mele…

P.S De mult timp nu am mai băut must, de atunci, din copilărie…