Omul ca un templu

Ți s-a asociat vreodată omul cu un templu? Un loc propriu de rugăciune. Unde îți plângi frustrările și îți stochezi speranțele.

Templul tău e corpul în care ți s-a fost dat să te naști. În fiecare an tot clădești câte o cărămidă. La fiecare dezamăgire, pereții templului fac crăpături, dar tu clădești deasupra căci nu e nimic mai scump pentru tine decât propriul Eu.

Cei care te iubesc te văd ca o bucățică de divinitate, te venerează și se sacrifică pe altarul tău. Pun lumânări, care ard mai rapid decât și-ar dori. Se închină și se roagă.

Fiind Zeu în templul tău, îți permiți să nu auzi rugăciunile. Așa durează până când pereții nu rezistă și silit de circumstanțe hoinărești în căutarea unui altar de închinăciune.