.

Pentru prima oară, de ani politici buni, nu am o opțiune electorală clară. Așa stau lucrurile și la majoritatea prietenilor cu care mai obișnuim să discutăm chestiunile curente. Votul Pro, cel care coagula iluziile, speranțele și dorințele noastre, a fost răvășit. Nu neapărat de deziluzia cauzată de ”schimbare”.

Ci mai degrabă de continuitatea unor practici în pofida schimbării: ba cade un elicopter la Briceni și nimeni nu știe ce-i cu el (nici măcar ministrul apărării care ar fi trebuit să-și dea demisia), ba jumătatea de minister (cel al externelor) are dosare în România pentru trafic de țigări, ba șeful pe miniștri se supără pe o televiziune și încearcă să închidă gura unor oameni care-și deapănă la microfon grijile, ba un unchi al unui nepot se jură că va spune un Adevăr despre un trecut, și-l spune…doar soției și poate nepotului, că-n restul timpului adevărul cu pricina stă închis în safeu…

Inșii împotriva cărora utilizam varianta Contra (alt aducător de prezență la urnă), nu se ridică nici măcar la înălțimea sintagmei. Că despre vreo Contra reală nici nu poate fi vorba: n-am priceput încă cum VV reușește să vândă comunism de dreapta, cu feciorul său ca mână invizibilă a pieței ce reglamentează cererea și oferta, iar Braghiș și Șelin – socialism liberal.

Problema n-ar fi, bunăoră, să-mi răspund, și să răspund poate și altora, la întrebarea: Pentru cine votez?, ci mai degrabă să evit altă interogație, mult mai perversă: De ce-aș vota?

Chiar, de ce aș vota?

Pentru a proba că-s cetățean activ și-mi pasă de viitorul țării? Fac asta zilnic: citesc, scriu, comentez, iau atitudini, conving, mă implic, donez, predau, transmit, interpretez, traduc, măsor.

Ori pentru a da dovadă de ”maturitate politică”? Chiar faptul că fac lucrurile enunțate o propoziție-două mai devreme ar fi un certificat credibil și suficient ce ar atesta ”maturitatea”.

Ca să promovez platforme politice? Ar trebui, inițial, să cred în ele, ceea ce nu e cazul: mesajele din față (salarii de 500 euro, integrare în UE în 2 ani, lupta cu mafia) nu fac 2 parale, pentru că nici politicienii nu cred în ele, cele de fond (seturi de politici, strategii, reforme) îs de fapt umplutura care trebuie să vândă gunoiul din primele rânduri…

Să contribui la înnoirea clasei politice? Asta ar însemna să votez pentru oameni. Iar eu am slăbiciuni pentru oameni: îi cred pe toți și mi-s toți simpatici. Că-s de succes. Cu bani, cu case, cu partide, cu copii. Majoritatea au câte un sac de bani și mâțe-n sac: banii sunt găvozdiți la întuneric, atât retoric (de parc-ar fi o lege nescrisă – să nu vorbim despre banii oponentului) cât și juridic (în conturile soției). Iar mâțele-s scoase în public. Ele tot mi-s simpatice. Iubesc animalele.

Votul pentru oameni mai ascunde o problemă. Una structurală. instituțiile. Paradoxul democrației rezidă în ”bucuria” că votăm oameni energici și carismatici cărora le dăm mandatul de a spori eficiența instituțiilor, adică de a reduce gradul de variabilitate personală. Cum ar veni libertatea personală a omului politic. Vrem instituții, dar trebuie să alegem oameni. Care-s în conflict cu instituțiile și forțează de obicei limitele lor. De obicei.