Povestea onaniștilor (palmflet). O istorie a jocurilor de cuvinte.

Demult, pe undeva prin Las-Palmas, printre palmieri, trăia o mînă de oameni – o familie de onanişti, care nu simţea nevoia unei mîini de ajutor de la FMI. Teoria de bază a familiei era “mîna invizibilă” a lui Smith. Capul familiei, Manuel Palmer, care descinde din marele clan Mînăscurtă, la faţă ca Vlaicu Pîrcălab, cu o palmă cît o lopată, fost antrenor la Palmeiras, multiplu premiat al festivalului Palme d’Or (si nu în sensul că-l dor palmele, chiar există asemenea premiu) nu venea niciodată cu mîna goală acasă (fără vreun Palmolive) şi asculta manele. Avea în palmares o labă de urs şi o labă seara. Şi avea dl Palmer 3 feciori, tustrei tari în armrestling, pe care i-a ţinut pe palme pînă s-au maturizat. Cel mai mare era mare meşter. Totul făcea manual. Cît de iscusit îşi mînuia el instrumentul! Crea adevărate manopere. Deaceea taică-su l-a pus mîna dreaptă a sa şi i-a poruncit să conducă cercul-laborator “Mîini Dibace”. Mijlociul era un tip labil, o mînă spartă, care uita totul de la mînă pîn-la gură. Putea fi manipulat cît ai bate din palme şi va deveni altfel numai cînd îi va creşte păr în palmă. Era, deci, un ins de toată mîna. Mezinul era cel mai isteţ. Era uşor de mînă şi oricînd îţi putea da o mînă de ajutor. Asta-i una la mînă. Alta e că primul a avut mînă liberă de la taică-su să-i ceară mîna unei fete prin “Săru’ mîna!” şi s-o aibă în palmă toată viaţa, fiind adeptul vorbei “Ce-i în mînă nu-i minciună”.
Era o familie unită. Mergeau prin viaţă mînă-n mînă, la nevoie o mînă se spăla pe alta, iar lozinca de bază le era “Mîinile multe fac sarcina uşoară!”
Uite-aşa povestea mea. Cine ştie mai multe – să ridice mîna. Cea liberă, fireşte.

sergiu bezniţchi. 2002.