La cât de minuscul e Chişinăul, ai zice că toţi trebuie să fie ‘druji’, ‘bratani’ şi ‘dzetkili mele’. (thanks God că mai există ‘cumătrii’. Tare-i bun statutul ăsta – educă spiritul de responsabilitate).
Ironia e atunci când se întâlnesc pe stradă/Sun City/scări X şi Y, foşti colegi de clasă/vecini/verişori care n-au mai vorbit de ani buni de zile şi HOP, dau nas în nas acum, când fiecare din ei are viaţa şi istoria sa.
‘Aaaa, noroooc! Cum la tine?’ zice X, încercând din răsputeri să-şi amintească numele lui Y.
‘Oooo, bine! (s-au învăţat moldovenii de la români să răspundă ‘bine’ la întrebările gen ‘ce mai faci?’) Tu cum?’.
Urmează un dialog despre cine pe unde e, bla-bla…şi se termină cu o mulţime de fraze convenţionale aruncate una peste alta astfel încât să pară că a fost un dialog plin de entuziasm: ‘hai mai vorbim’, ‘ne mai vedem’, ‘pa, pa’, etc.
Când X şi Y se depărtează, încet-încet dispare şi indispensabilul zâmbet menţinut din inerţie.
…mie-mi pare trist acest moment, vouă? ‘Trist’ nu în sensul deprimant al cuvântului, ci oarecum plin de compansiune faţă de un moment ridicol/penibil. În asemenea momente ar fi bine-venit un ceai care nu ar răpi mai mult de o oră din viaţa lui X şi Y. De fapt, atunci când reuşeşti să ai un dialog sincer şi lipsit de făţărnicie cu o persoană pe care n-ai văzut-o de mult timp, începi să te simţi mai aproape de acea persoană.
[English translation will follow later maybe]
