Există mono-momente şi poli-momente. Dacă luăm în consideraţie un moment ca pe o succesiune de clipe ce-ţi oferă un set de senzaţii de un oarecare fel, atunci mono-momentele ar fi definite de un set uniform de sentimente, poli-momentele fiind un caracterizate printr-un set format dintr-un larg spectru de senzaţii.
Aseară, în cadrul concertului oferit de orchestra Teatrului Naţional ‘M. Eminescu’, am avut parte de poli-momente. Privirea a dansat pe note de tango, jazz şi bossa nova, trecând de la un muzician la altul, oprindu-se ocazional pe zâmbetul inocent al violoncelistei, pe ochii arzând ai unuia dintre viorişti sau pe cămaşa udă a dirijorului ale cărui mâini conduceau frenetic întreaga metamorfoză desfăşurată în faţa unui public (probabil) însetat de pasiune artistică.
Mă mir de ce sursele media nu au comentat (încă) nimic pe baza concertului de aseară. Zombaţi de aceiaşi ‘idoli’ politici care organizează şi anulează şedinţe, înlătură bariere şi…of… şi alte nebunii…ignorăm atât de abil puţinele evenimente culturale care mai îndrăznesc să răsară în Moldova, încât ne-ar trebui cineva care să ne spună ‘Uăi, ţ-ajiunje-atâta politicî’. Mai există şi alte lucruri în lume.
Revenind la concertul de ieri (care, apropo, purta numele ‘Papioane pierdute’), aş zice că rămân multe de discutat…la o cafea.
sursa imaginii
[Check COMMENTS for the English translation]
