Contez pe faptul că n-ai să citeşti niciodată asta. Ar fi aproape un cuţit în spate, dacă ai citi. De fapt nici nu se pune problema.
Merge vorba despre o mai veche amică, pentru care am avut toată gama de sentimente iar azi o dispreţuiesc profund. Celui pe care-l iubeşti îi ierţi bădărăniile. Ei nu-i sufăr nici respiraţia.
Şi au fost timpuri, încîntătoare, în care îmi petreceam 3 ore pe zi în compania ta , era un adevărat deliciu. Aveai scînteia şi unicitatea pe care eu am căutat-o dintotdeauna de cealaltă parte a barierei.
Îi imput mereu că vorbeşte prea moldoveneşte, că spune lucruri prea banale, că s-a aplatizat şi că substanţa cenuşie îi capătă o culoare albicioasă. Îmi pare mie aşa, cu ce drept adică să o judec acuma.Dar mă dezgustă mai mult decît duşmanii mei. Se înţelege că n-o-nţeleg. Şi nici măcar n-am chef, dispreţuiesc fiecare celulă din ea.
ÎI văd atît de clar defectele, se înţelege. Şi mai pierd un prieten dacă o cert. La ce bun? Ar înţelege oare? Oi fi avînd senzaţia că lumea se învîrte în jurul meu dacă pretind să se schimbe după cum mi-i placul. Din nou, cine n-are aşa o senzaţie.
Am vrut să-i spun alaltăieri că n-am nici poftă să vorbesc cu ea, c-o evit.
Ce-ar fi înţeles, aş fi făcut-o să plîngă, la naiba şi eu aş fi plîns . Înţeleg de ce vorbim o dată la două luni. Inconştient o evit. Evit combustia spontană care ar da foc iluziei de prietenie. La urma urmei mi-e frică de ea. Sau nu mi-e? De ce mi-ar fi, e departe. Ce-ar putea să-mi facă? Raţiuni aproape stupide, ar putea face tot ceea ce-ar face dacă ar fi şi aici.
ŞI totuşi eu o dispreţuiesc.