Obrăznicia credinciosului-Emil Cioran

Orgoliul unui cuceritor păleşte alături de ostentaţia unui credincios ce se adresează Creatorului. Cum de poate cineva să îndrăznească atît de mult ? Şi cum să fie modestia o virtute a templelor, cînd orice bătrînă decrepită care-şi închipuie că Infinitul îi stă la îndemînă, se înalţă prin rugăciune la îndrăzneala la care nici un tiran n-a ajuns vreodată ? Aş da toată împărăţia lumii doar pentru clipa cînd mîinile mele împreunate l-ar implora pe marele Răspunzător de enigmele şi banalităţile noastre. Şi totuşi, această clipă constituie o calitate curentă — şi un fel de timp oficial — a oricărui credincios. Dar cel care este cu adevărat modest îşi spune în sinea lui: „Prea umil ca să mă rog, prea vlăguit ca să trec pragul bisericii, mă resemnez cu propria-mi umbră, şi nu vreau ca Dumnezeu să se dea bătut în faţa rugăciunilor mele.” Iar celor ce-i propun nemurirea, le răspunde: „Orgoliul meu nu-i nesecat: puterile-i sînt limitate. Socotiţi că în numele credinţei vă veţi învinge eul; de fapt, doriţi să-1 perpetuaţi întru veşnicie, durata aceasta neajungîndu-vă. Orgoliul vostru e mai rafinat decît toate lumeştile ambiţii. Ce vis de glorie, asemuit cu al vostru, nu se arată a fi înşelăciune şi fum ? Credinţa voastră nu e decît un delir de grandoare tolerat de comunitate, pentru că merge pe căi ascunse şi meşteşugite; dar unica voastră obsesie este pulberea care sînteţi: lacomi de atemporalitate, persecutaţi timpul ce o împrăştie. Doar viaţa de dincolo e destul de cuprinzătoare pentru poftele voastre; pămîntul şi clipele lui vă par prea fragile. Megalomania mînăstirilor depăşeşte tot ce-au putut imagina vreodată delirurile somptuoase ale palatelor. Cel cares nu-şi acceptă neantul suferă de o boală a gîndirii. Şi, dintre toţi, credinciosul este cel mai puţin dispus să-1 accepte. Voinţa de a dăinui, dusă atît de departe, mă înspăimîntă. Refuz seducţia nesănătoasă a unui Eu nesfîrşit. Vreau să mă tăvălesc în condiţia mea muritoare. Vreau să rămîn normal.” (Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, cruţă-mă de nesăbuinţa oricărei adoraţii, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ţie de-a pururi. Fie ca golul să stăpînească între inima mea şi cer! Nu doresc ca pustietăţile să-mi fie pline de prezenţa ta, nopţile tiranizate de lumina ta, Siberiile mele să se topească sub soarele tău. Mai singur decît tine, vreau ca mîinile mele să rămînă curate spre deosebire de ale tale, care s-au mînjit pentru totdeauna frămîntînd lutul şi amestecîndu-se în treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-ţi atotputernicie decît respectul cuvenit singurătăţii şi chinurilor mele. N-am ce face cu vorbele tale; şi mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruieşte-mi minunea în sine reculeasă de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut-o îndura şi care te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi acest bîlci al timpurilor, condamnîndu-mă astfel la univers — la umilinţa şi ruşinea de a fi.)