Sunt câteva decizii în viață pe care le iei repede, pripit, dar care îți decid (indirect) viitorul. Primele nu le iei tu, ci părinții. Școala la care te-au dat a decis cine îți vor fi primii colegi, și ulterior prieteni. Vrei, sau nu vrei, părinții ți-au ales prima bucată din scurtul drum al vieții. A urmat liceul. Ce profil să alegi, că nu-ți place niciunul… Și aici părinții (încă) au (mai) avut un cuvânt de spus. Alegerea facultății o faci singur, și îți asumi toată responsabilitatea față de tine însuți când o faci, deși știi sigur că vor fi nopți când te vei auto-înjura. Specializarea o alegi mai mult de nevoie decât de voie, că doar sunt atât de multe opțiuni, și toate au ceva bun și multe ”ceva”-uri mai puțin bune.
Am trecut viu și nevătămat prin toate punctele de control a vieții academice amintite mai sus. În seara asta am mai făcut o alegere, și anume profesorul coordonator și tema lucrării de licență, pe care o voi susține peste un an. Emoții – ca la 1 septembrie 1996, când mergeam în clasa’ntâi. Pentru că, exact ca și atunci, în seara asta mi-am decis un procent (fie el cât de mic) din viitor.
Deși articolul a început filozofic, iar mai apoi a trecut încet în laudă, nu vreau decât să am ceva, orice din această zi, pe care îmi voi aminti-o chiar și cu câteva minute înainte de a mă prezenta în fața comisiei. Pentru că este o zi importantă în viața mea. Și tare aș fi vrut să am blog în clasa I, acum aș fi citit și aș fi călătorit pe câteva momente în timp. În schimb am blog acum, și cândva voi reciti acest post, voi spune ”Am ales bine”, și voi zâmbi undeva în mine.
Azi am decis ceva.
