de Maria DIMINEŢ
Alianţe mai puternice, reconstruirea relaţiilor rupte şi repararea imaginii SUA peste hotare. Asta şi-a promis Barack Obama acum un an. Totodată, el a amintit întregii lumi că „spiritul american este puternic şi că nu poate fi distrus”. Oricine va încerca să torpileze acest spirit, „va fi învins”. În scopul combaterii terorismului şi micşorării pericolului nuclear liderul de la Casa Albă a afirmat că va „conlucra neobosit cu prietenii şi duşmanii vechi”.
Profetul
Barack Obama şi-a dorit să fie un mesia. Un profet venit să împace, pentru totdeauna, pe musulmani şi creştini. „Misiunea mea, în legătură cu lumea musulmană, este de a comunica ca americanii nu sunt duşmani”. Dacă ar fi fost mai convingător, uniunea dintre Occident şi Orientul Mijlociu ar fi părut un proiect cât se poate de real. Discursul său ,însă, nu a convins, şi nu doar din cauza discrepanţei dintre conţinut şi fapte. Schimbarea radicală a modalităţii de abordare faţă de cei a căror existenţă a fost, timp de decenii, un reproş, dar şi o ameninţare în adresa valorilor americane, a suscitat dubii de la bun început. Lumea musulmană l-a privit cu reticenţă pe „salvatorul omenirii” şi a „admirat” în tăcere, timp de mai multe zile, apelul de solidaritate şi fraternitate anunţat patetic de noul lider de la Casa Albă.
Show-ul
Ca să ofere credibilitate nobilelor sale intenţii, Obama a certat Israelul. Show-ul s-a încins atunci când „manopera” Statelor Unite a fost somată să îngheţe colonizările pe teritoriul palestinian şi să se împace cu arabii. Replicile obraznice ale oficialilor evrei, completate de declaraţiile dure ale preşedintelui american, nu au produs euforia aşteptată în rândurile mahomedanilor. În scurt timp arabii au rupt tăcerea, şi au spus un „NU” tranşant împăcării cu Israelul, iar conducerea de la Teheran a declarat că nu vrea să colaboreze cu Agenţia Internaţională de Energie Atomică în privinţa programului nuclear iranian. Hotărârea Teheranului i-a scos din sărite pe oficialii americani, în special pe secretarul de stat Hillary Clinton, care se pare, din acel moment, nu a avut alte sarcini prioritare pe ordinea de zi decât să avertizeze Iranul. Nerecunoştinţa guvernului teocrat a fost interpretată, la Casa Albă, ca un afront adus poporului american. Primul preşedinte al SUA, în ultimii 30 de ani, este dispus să se împrietenească cu iranienii, iar ei nu apreciază gestul? Isteria doamnei Clinton, dar şi ameninţările subtile exteriorizate de Obama au scos la iveală falsitatea discursului său pacificator. Şi în loc să obţină concesii din partea Iranului, preşedintele american, susţinut de oficiali din administraţia sa, a complicat şi mai mult relaţia cu Teheranul.
Pacea lui Obama
Barack Obama a promis, de asemenea, că va aduce pacea în Afganistan şi stabilitatea în Pakistan. Deocamdată, dezideratul nu i-a reuşit. În schimb, a obţinut premiul nobil pentru pace, la doar câteva zile după ce a decis să trimită în Afganistan încă 30 000 de militari americani. Împreună cu cei circa 200 mii de militari, dislocaţi anterior aici, dintre care 100 de mii sunt ai Alianţei Nord Atlantice, aceştia au o misiune „extrem” de importantă – să omoare zilnic, în mediu, câte zece talibani. E adevărat, uneori, din greşeală sau în urma confruntării cu duşmanul mor şi civili, însă, se pare, orice crimă poate fi justificată în numele securităţii şi păcii mondiale. Robert O. Blake, asistentul secretarului de stat, responsabil pentru problemele din Asia centrală şi de Sud a descris politica lui Obama în Afganistan şi Pakistan, ca o strategie de securitate nu doar pentru SUA, dar pentru lumea întreaga. “Afganistan şi Pakistan sunt două ţări diferite, dar noi nu vom reuşi dacă nu vom aduce stabilitate în ambele”.
Resursele Africii
Şi pe africani i-a surprins plăcut. Hillary Clinton le-a vorbit cu mult zel despre priorităţile economice, politice şi militare ale politicii lui Obama în Africa. Ea a confirmat intenţia SUA de a consolida relaţiile cu statele africane, de a oferi asistenţă pentru soluţionarea problemelor vitale şi de a împiedica al-Qaida să-şi găsească refugiu în statele slăbite din Africa. Interesul sporit al Statelor Unite faţă de unele ţări din Africa nu este deloc întâmplător, iar politica liderului de la Casa Albă este fundamentată pe principii economice. SUA este actualmente cel mai mare consumator al petrolului african, urmată de China. Iar Nigeria şi Angola au resurse bogate de petrol negru. Mai mult, Republica Democratică Congo este bogată în tantal – metal utilizat pe larg în industria electronică. Africa a devenit un câmp de luptă între Washington şi Beijing. China îşi manifestă din ce în ce mai mult interesul faţă de această regiune, fapt care nu convine administraţiei americane.
China, ofensată
Obama a afirmat că relaţia SUA - China va marca pozitiv secolul 21. Cooperarea cu Beijingul, în opinia oficialilor de la Casa Albă, este necesara pentru a rezolva problemele globale ecologice, economice, şi de securitate. „Creşterea economică a Chinei nu face din aceasta un adversar pentru SUA. Cooperarea avantajoasă reprezintă un obiectiv important pentru ambele state”, spunea Hillary Clinton. La numai un an de la anunţarea acestor priorităţi, dialogul SUA – China intră în impas. China este revoltată de faptul că SUA a decis să vândă arme Taiwanului şi ameninţă cu „repercusiuni grave”. Barack Obama, însă, nu acordă atenţie nemulţumirii exprimate de Beijing. Mai mult, el se vede cu Dalai Lama, liderul spiritual al tibetanilor, în ciuda opoziţiei exprimate de autorităţile chineze. Pentru a calma spiritele, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Bill Burton, a precizat că Statele Unite consideră Tibetul ca fiind o parte din China. Aserţiunea, însă, nu a avut efect calmant asupra liderilor de la Beijing.
Aprecierea Rusiei
Marea realizare a preşedintelui Obama este destinderea relaţiei cu Rusia. Chiar dacă Kremlinul este reticent faţă de unele decizii ale administraţiei americane, Obama este apreciat pentru faptul că a adus o schimbare pozitivă pe axa Washington – Moscova. Analiştii ruşi consideră că acesta este primul preşedinte american care, în dialogul cu Rusia, „ a trecut de la vorbe la fapte”. Vicepreşedintele Statelor Unite, Joe Biden , a recunoscut că, în ultimii ani, a existat discrepanţe serioase între Rusia şi NATO. El a precizat, însă, că „a venit timpul ca Rusia şi SUA să revizuiască domeniile unde ar putea conlucra împreună”. Moscova a fost atenţionată că oficialii americani „nu vor fi de acord cu Rusia în toate chestiunile”, cum ar fi, de exemplu, recunoaşterea independenţii Abhaziei şi Osetiei de sud. De altfel, nici Rusia nu agreează unele „mişcări” ale SUA. Ministrul rus, Serghei Lavrov, profită de orice ocazie să-şi exteriorizeze nemulţumirea în legătură cu extinderea NATO şi amplasarea sistemului antibalistic american în Europa. Contrar acestor divergenţe, Barack Obama şi Dimitrii Medvedev au convenit „să lase în urmă mentalitatea războiului rece şi să traseze un nou început în relaţiile dintre Kremlin şi Casa Albă”.