La 15 ianuarie: Eminescu şi Basarabia

“A rosti numele Basarabia e una cu a domina contra dominației rusești. Numele Basarab și Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”. (Mihai Eminescu, Opere, Volumul X)

Ziua de azi m-a motivat să mă întorc la scrierile inconfundabile ale lui Mihai Eminescu. Răsfoind prima ediție a textelor scrise de Mihai Eminescu – Opere complete, apărută la Iași, la 1914, m-am oprit la capitolul Cugetări, studii și articole de politică internă și externă. Aici apare și numele Basarabiei, deplânsă atât în publicistică, dar și în câteva versuri scrise de el.

Nu e greu de înţeles de ce. Răpirea Basarabiei de către ruși (mai ales după 1878) – spunea Dumitru Murărașu în Naționalismul lui Eminescu – era în perioada în care activa poetul şi jurnalistul „un fapt prea recent și o rană în trupul națiunii care sângera încă”.

În acest context este binevenit să cităm și un pasaj dintr-un discurs de-al lui Eminescu de la 1868-1870, conceput contra politicienilor, în care poetul își exprimă viziunea care l-a motivat în articolele sale politice: “Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blînd, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc charte și resbele, zugrăvesc împărații despre care lui nici prin gînd nu-i trece; iubesc acest popor, care nu servește decît de catalici tuturor acelora ce se înalță la putere – popor nenorocit care geme sub măreția tuturor palatelor de ghiață ce i le așezăm pe umeri”.

Basarabia în articolele lui Eminescu

La 1877, Eminescu scria în Curierul de Iași despre suferințele provinciei ca “gemând sub cnut, legată în lanțuri și așteptându-și moartea”. “Blânda soră mezină își îndreaptă slabul ei glas către noi: datori suntem să punem mâna pe arme și s-o salvam”, titra ziarul.

În acest context, Dumitru Murărașu nota în Naționalismul lui Eminescu că răpirea restului din ținutul Basarabiei după Războiul Independenței, “umple sufletul poetului de mânie și revoltă”. Astfel, în ziarul Timpul, pe 1 martie 1878, Eminescu scria: “Însuși numele “Basarabia” țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu însemnează decît țara Basarabilor, precum Prusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor”. (Vezi: M. Eminescu, Opere, Volumul X, Publicistică, “Timpul”, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, pag. 54)

„Ce se numește astazi Basarabia?”

Tot în Volumul X din Opere găsim un studiu întreg despre Barasarabia, apărut sub semnătura marelui Mihai Eminescu în Timpul, în perioada 3-14 martie 1878. Aici publicistul scrie despre numele și întinderea Basarabiei, apoi despre situația aceastei palme de pământ în veacul al cincisprezecelea, al șaisprezecelea, al șaptesprezecelea, al optsprezecelea, până la al nouăsprezecelea. Eminescu se întreba în articol: Ce se numește astazi Basarabia?

Și tot el răspundea: “Trăgînd o linie de la Hotin, din Nistru pînă în Prut, avem o lature; de la amîndouă capetele ei tragem cîte o linie pînă în Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin țărmurii Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numește astăzi Basarabia, deși fără cuvînt”. (M. Eminescu, Opere, Volumul X, Publicistică, “Timpul”, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, pag. 58)

“Pe cîtă vreme Basarabia este în mîinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul”

Așa scria Mihai Eminescu despre Basarabia la 1878 în paginile Timpului. Încă de pe atunci genialul Eminescu înţelegea planurile și intențiile de viitor ale Rusiei, nu doar cele de moment:

“Pe cîtă vreme Basarabia este în mîinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cît dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins și a victoriilor repurtate la Cahul și Ismail, cam asta este intenția puternicului nostru vecin”. Avea dreptate Eminescu, “intenția puternicului vecin” de la Răsărit mai este prezentă și astăzi, chiar dacă în alte forme – dominaţia şi şantajul energetic, de exemplu.

Mihai Eminescu continuă: “Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea rușilor. Pentru a răspunde și la aceasta ne-ar trebui sa împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianța de la Lusc dintre Petru cel Mare și Dim. Cantemir ne-a costat domnia națională și un veac de înjosire și de mizerie, iar cea mai nouă, alianță dintre Rusia și noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduți în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunare și în fine poate existența poporului românesc pus în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura și a fi mulțămitori”.

Ce ni se opune ?

Eminescu continuă: “Interesul a 80 de milioane do oameni față cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legați spre a nu vedea părțile ce se judecă, înaintea ei și, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 și 5 milioane, ea ar trebui să ia cîntarul. De brațul scurt sau prezent al cîntarului ar atîrna în greu Rusia, de bratul cel lung al unei istorii de 500 de ani atîrnă România cu drepturile sale străvechi și nouă.

Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru țară în genere, careia puținii lucrători pe ogorul istoriei naționale îi oferă azi mijloace de a se apăra”.

Durerea lui Eminescu și neîmpăcarea cu gândul pierderii Basarabiei de la Țara Mamă este exprimată și pe 6 iulie 1878, tot în Timpul, unde publicistul nota: “Deci Basarabia s-a dus de unde nu se mai întoarce, în sânul negrei străinătăți. În zadar Moldoveanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul și țărmii Mării Negre – în zadar va vedea departe ca margine a orizontului său Cetatea Alba și Chilia; ceea ce va vedea în punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-și măsura țara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat. În zadar iși va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cum că tari ori slabi în trecut nu s-a găsit unul dintre noi, care să consfințească pierderea pământului sfânt al patriei, astăzi va găsi sute de oameni, aleși în sfatul țării, care au căutat zile întregi formula ca să scape de acel pământ, căutând a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie și de bărbăție, lipsa lor de adevărat și energic patriotism”.

Basarabia în poeziile ale lui Eminescu

Furia pentru Basarabia pierdută, poetul Mihai Eminescu a exprimat-o explicit și în poeziile sale. Dumitru Murărașu scria în Naționalismul lui Eminescu: “Înverșunat e Eminescu împotriva ocupatorilor Basarabiei, pe care-i descrie utilizănd expresii de-o brutalitate rară:

Domnesc pe neam și țară calmuci cu cap de câine
A căror mutră slută și-adânc dobitocească
N’o ’ntrece decât doară inima lor cânească”.

Basarabia apare ca o cerșetoare și o prigonită și în versurile din Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu:

Și tu-i asculți în pace cum văduva ascultă,
Pe care-ale ei rude o iau cu vorbe multe,
Tu numai iți știi chinul ce inima îți sfarmă,
Ai plânge dar n’ai lacrimi, Moldovo nu ai mama!
Zadarnic codrii mândri de vânt mereu îi clatini,
Pierdută-i pân’ și umbra măreților Mușatini…
De Vodă Alexandru poate te doare?
Nici la mormânt în lume nu duce vre-o cărare,
Și Ștefan Voevodul în somn adânc, deplin
Visează el că doarme sub un pământ străin?
Luatu-ți-au copiii, mormintele și tot,
Mereu din a ta haină ei rup numai de pot,
Ajuns-ai cerșetoare de-ocară și de silă
Și nimănui de tine în lume nu-i e milă.

“Cu mine este dreptul” 

Ceva mai moderat, Eminescu, după cum atestă Dumitru Murărașu, apare în “Românul” din 22-23 Mai 1878, unde, tot cu ocazia răpirii Basarabiei, scrie: „Așa, așa nobilă și frumoasă țară! Secoli întregi părăsită de toată lumea, ai suferit toate viscolele, toate lovirile și credința ta în tine n-a fost zdrobită. Ridică-ți astăzi capul în fața tuturor puterilor celor mari, care ar mai cuteza a se tocmi pentru a împărți naționalitățile ca pe turme și- a tăia în carne vie și zi-le: Mică sunt, dar leală; slabă sunt, dar atotputernică, căci cu mine este dreptul”.

Cred că nu mai este nevoie de vreo concluzie. Vă las pe voi să meditați asupra actualităţii lui Eminescu.