Despre BAHA’I

Secta Baha’i apare în istoria islamismului aproximativ în acelaşi timp cu secta Adventiştilor în istoria creştinismului. Deşi aceasta ar părea o simplă coincidenţă, nu este. Un studiu aprofundat al contextului social-politic-istoric în care cele două secte au apărut ar aduce la lumină numeroase similitudini (de conjunctură) ce nu trebuie a fi neglijate de “istoria reformelor religioase”. Pluralismul religios al Persiei secolului XIX, lupta grupărilor religioase pentru prozeliţi, lipsa de toleranţă la nivel social, imposibilitatea guvernanţilor de a depăşi criza politică şi economică, lipsa unui real dialog în societatea civilă, iată doar câteva elemente care au concurat la reforma islamismului iniţiată de Bab şi continuată de Baha’u'llah. Deşi cu alte personaje, situaţia pe scena social-politică americană nu era diferită. A existat numai o deosebire de nuanţă: majoritatea religioasă în Persia era formată de islamici iar majoritatea religioasă în America era formată din creştini. La o analiză globală chiar şi această diferenţă dispare căci dacă luăm spre analiză fenomenul ca atare trebuie să afirmăm că reformele iniţiate în Persia şi America au vizat majoritatea religioasă.

Metoda acestei reforme este şi ea similară: sincretismul.

Ca urmare iniţiatorii Baha’ismului după ce postulează revelaţia progresivă şi relativitatea adevărului încearcă o religie de sinteză cu doctrina iudaică şi creştinismul în vederea dobândirii autorităţii profetice, pe linia Moise, Iisus, Muhammad, pentru venirea “Celui Ales”. Prin aceeaşi metodă sincretistă iniţiatorii adventismului reformează calendarul creştin după cel iudaic şi preoţia creştină după modelul musulman înclinând balanţa doctrinei spre Legea mozaică şi Profeţi pentru a autoriza noile profeţii cu privire la Venirea a doua a lui Mesia.

Nu este scopul lucrării prezente să descopere într-o analiză de sociologie religioasă cauzele celor două reforme atât de similare. Am considerat totuşi necesar să oglindim în câteva rânduri perspectiva globală a problemei.

Contextul religios şi politic în care apar Baha’ismul şi Adventismul presupune o analiză tenace şi în acelaşi timp inspirată. Lucrarea de faţă nu are asemenea pretenţii ci vrea doar să pună la dispoziţia celor interesaţi informaţii generale şi utile despre istoria şi doctrina Baha’ismului.

Baha’ismul, în fapt este mai mult o încercare de revoluţie social-politică transferată în domeniul religiosului. Trebuie să precizăm că apariţia acestei secte islamice în Persia, la mijlocul secolului al nouăsprezecelea a avut, în general, cauze sociale şi politice, deşi credincioşii baha’i admit în persoana lui Baha’u'llah un profet care a primit revelaţia de la Unicul Dumnezeu.

Este adevărat că multitudinea de religii şi secte care încercau să se afirme în secolul al nouăsprezecelea în Persia, încercările credincioşilor zoroastrieni de a supravieţui în chip distinct ca o comunitate care avea de dus peste veacuri mesajul profetului Zoroastru (asemănarea de situaţie cu încercările amerindienilor este incontestabilă), precum şi încercările comunităţilor evreieşti de a-şi păstra fiinţialitatea (situaţie similară în America, unde la comunităţile evreieşti s-au adăugat în lupta pentru fiinţialitate – împotriva Ku-Klux-Klanului – şi comunităţile afro-americane), au dus la numeroase mişcări care aveau temelie religioasă, însă aceasta se constituia doar ca substrat, mişcările fiind în special determinate de politica guvernului.

Mişcarea Babistă care iniţial s-a născut pe temeiul orânduielilor vechi, proclamând o “nouă eră”, de pace, a fost mai degrabă o încercare de a anihila fiinţialitatea distinctă a creştinilor şi zoroastrienilor din Persia, pentru că în fond Bab nu se despărţise de fundamentele religiei islamice după cum Abdul’l Baha deşi luptător pâna la sfârşitul vieţii sale pentru cauza lui Bab şi a lui Baha’u'llah, spre sfârşitul vieţii sale, mai precis în ziua de vineri, 25 noiembrie l921 (la un an şi şapte luni după ce devenise Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, 27 aprilie l92o) se va întoarce pentru rugăciunea de prânz la moscheea din Haifa, fapt care demonstrează că mişcarea a fost (cel puţin în perioada Bab, Baha’u'llah şi Abdu’l Baha) doar o încercare de a reforma islamul şi de a-l deschide în manieră ecumenică spre religiile lumii şi spre civilizaţia europeană. Acesta este şi motivul nenumăratelor corespondenţe pe care liderii baha’i au încercat să le iniţieze cu liderii politici şi religioşi ai Europei şi Americii.

Această reformă din interior a eşuat. Islamul ortodox avea temelii trainice şi drept urmare “Cavalerul Ordinului Imperiului Britanic” (Abdu’l Baha – “Centrul Pactului”, “Cea mai mare Ramură”, “Păzitorul Cauzei”) s-a întors supus (în arabă islam) la imamul său.

Dintr-o perspectivă exegetică contemporană, mişcarea baha’i a fost revendicată ca mişcare premergătoare de către teoreticienii New Age (Era Nouă).

Este important să subliniem pentru a-i da cititorului posibilitatea unei perspective plenare că acest concept (Era Nouă) aparţine mişcării Baha’i care este prima mişcare religioasă, de la Hristos încoace, care încearcă să realizeze o unitate religioasă prin relativizarea adevărului. Acest fenomen merge până acolo încât agnosticii, exemplul cel mai elocvent în acest caz este profesorul Forel, vor fi acceptaţi ca membrii deplini fără a li se cere să creadă în doctrina lui Bab şi Baha’u'llah.

Din perspectivă teologică, relativizarea adevărului şi sincretismul practicat la toate nivelurile este de fapt o formă de agnosticism dus la extremă.

Acest studiu nu îşi propune, aşa cum am mai spus, o abordare plenară a problematicii Baha’i, ci doar una contextuală, teoretică, cu accent pe istoricul şi doctrina Baha’i. Sperăm totuşi că cititorul cercetând şi alte materiale sau studii va evalua corect valorile gândirii Baha’i, raportul lor cu gândirea europeană, dar mai cu seamă oportunitatea unei relaţii între tradiţia creştină din România şi încă nesistematizata doctrină a sectei persane Baha’i.

In general, teoriile Baha’i sunt concentrate pe problemele umanităţii contemporane şi pe problemele social-politice ale civilizaţiei urbane. Dacă studiem cu atenţie vom observa că teoriile şi gândirea Baha’i în general ţin mai mult de politicianismul utopic, transferat însă în domeniul religiosului. Ce lipseşte doctrinei baha’i ? Eu cred că nu are un fundament spiritual. In fapt, noţiunea de spiritualitate este străină gândirii baha’i, baha’ismul concentrându-se pe relaţiile sociale în Noua Eră. De asemenea, doctrinei baha’i îi lipsesc şi fundamentele teologice autentice. Incercări de a găsi sau de a revendica fundamente şi temeiuri teologale şi spirituale s-au făcut de mai multe ori în scurta istorie a baha’ilor. Acestea însă nu sunt originale ci sincretiste. Sincretismul încercat de teoreticienii baha’i, între social, politic şi religios, apare, cel puţin la sfârşitul secolului XX, ca o formă hilară de revoluţie umanistă.

de Mihail Brânzea, M.Th.

Cartea întreagă despre fenomnul BAHA’I o puteţi găsi în biblioteca noastră.