Fotografi şi vedete

Marii victorioşi, indiferent de domeniu, au fost, înainte de toate, buni psihologi. Ca să te poţi folosi de oameni trebuie să-i cunoşti. *

Asta am înţeles-o abia peste ani, aflându-mă peste hotare. Când am început să aloc mai mult timp pentru lectură, reflecţii, şi nimerind în situaţii non-standard cu scărpinături la ceafă.

În vacanţele de iarnă de acasă, mă închideam în odaie ca să citesc biografii de oameni celebri. Dracu ştie ce căutăm prin ele atunci căci nu mi-am dorit niciodată să devin vreun pui de Napoleon pleşcat sau vreun Bismarck crăcănat cu disciplină de fier. Probabil admiraţia faţă de intrigile de care s-au servit pentru a ajunge la putere. Cu timpul le-am înlocuit cu romane poliţiste, şi nu oarecare, dar acolo unde autorul zăbovea frumos la profilul psihologic al personajelor. Iaca aşa, tiptil, tiptil, am ajuns să mă preocupe nu numai psihologia creaturilor, dar şi a creatorului. Scriitorului adică. Mai nou, aceeaşi schemă am folosit-o pentru fotografii şi fotografi-autori. Despre asta e postul.

Glamour-ul ăsta fotografic care a inundat revistele în toată lumea mă nebuneşte capital în ultima vreme. Deseori îmi spun că poate mai bine era dacă nu cunoşteam “efectele” miraculoase ale photoshopul-ul şi trăiam mai departe în iluzia că toate VIP-urile sunt zeiţe fără vreun cusur fizic. Şi lumea e frumoasă! Prima dată când am înţeles contrariul a fost într-un hotel de pe Coasta de Azur, răsfoind o revistă belgiană cu poze de VIP-uri fără machiaj sau retuşare a corpului. Primul gând a fost unul de uşurare: deci, aşa, ştiam eu că sunt o zeiţă! Diferenţa e doar de nişte milioane acolo. Al doilea … să păstrez revista pentru vreun copain care a zăbovi prin ospeţie, Doamne fereşte! până dimineaţă ca să mă vadă într-un hal mai puţin cochet. Să i-o bag sub nas! În loc de cafea.

Între timp am început să cochetez şi eu cu un aparat de fotografiat numeric. Nu din pasiune, nu din meserie, ci doar că …nu puteam trece pe alături faţă de lucruri pe care aveam puţine şanse să le revăd. Dar orice lucru dacă începe să-ţi placă, apoi te face să stai deasupra lui şi să-l tot cloceşti : îl transformi, îl pui în lumină sau umbră, îl.. îl.. până scoţi un pui viu. Puiul poate să înduioşeze sau să şocheze. Important e să stârnească emoţii. Asta numesc eu o fotografie bună.

Adică, cam toţi fotografii (inclusiv diletanţi pasionaţi ca mine) sunt în căutarea unei fotografii ideale. 

Dar…

“Nu există fotografie ideală”, spune Edward Quinn, cu un parfum ironic, în filmul documentar “Riviera Cocktail”. Şi cu asta m-a cucerit. Omul ăsta care fotografia vedete în perioadă când nu existau programe de retuşare (nici de cele mai elementare), m-a intrigat la culme.

Nebunul ăsta şarmant şi admirabil, mi-a răspuns perfect la întrebarea pe care mi-o puneam deseori: de ce unii fotografi ajung să lucreze cu vedete şi devin renumiţi, dar alţii, rămân anonimi?

Pe când mulţi fotografi se avântau să facă studii, chestii, trestii, paratrestii, ăsta şi-a lăsat în urlmă Irlanda lui dragă şi a coborât pe Coastă de Azur cu un aparat de fotografiat pe care îl găseşti azi doar în muzeuri. Anii 50. Lumea se bucura de viaţă, răsufla uşurată după război, organiza consursuri de frumuseţe, recepţii, gală pe plajele Coastei de Azur. Edward începe să fotografieze modele, miss-uri, sau anonime care ulterior au devenit modele universale de frumuseţe atemporală (mi-a plăcut nespus episodul cu Audrey Hepburn, care s-a născut lângă cimitirul meu, *o limbă scoasă afară de la mine)

Edward Quinn, a fost mai întâi un fin psiholog, înainte de a fi fotograf. De la un diletant anonim a ajuns un fotograf renumit cu lucrări de vedete ca Brigitte Bardot, Marlene Dietrich, Maria Callas, Greta Garbo, Grace Kelly, Gina Lollobrigida şi toată lista. Cum?

Quinn a început să fotografieze din curiozitate, mai apoi din pasiune. Primii ani fotografia în permanenţă, oricât, pe oricine. Deşi avea deja poze cu celebrităţi, din cele care puteau să-i umple buzunarele, nu s-a grăbit cu limba scoasă la cele mai populare magazine people să le vândă, aşa cum ar face-o acum 12 din 10 fotografi. Ăsta storcea capital experienţă din orice ocazie şi eveniment. Abia cu timpul a început colaborarea cu Paris Match-ul. Cei din redacţie erau atât de încântaţi de pozele lui unicale, încât îi acordau întreaga încredere şi libertate. Încrederea clientului sau a celui care comandă a fost cartea de vizită a acestui fotograf. Şi chestia asta ţine de psihologie.

Când a ajuns să facă şedinţe foto cu vedete, ăstea nici nu rămâneau măcar să aleagă cele mai reuşite poze, aşa cum se obişnuieşte acum prin redacţii. Îl lăsau să aleagă singur, căci o facea mult mai bine. Alt lucru important: vedetele ştiau foarte bine că Edward n-ar vinde niciodată poze care le-ar dezavantaja. Aşa a fost.

Mi-a plăcut episodul în care Quinn lucrează cu Picasso în atelierul acestuia. Pictorul, care devenise între timp prietenul lui, spunea încântat că Edward a fost primul fotograf care nu l-a incomodat cu prezenţa sa. Fiecare îşi făcea treaba, în aceeaşi odaie. Unul picta, altul fotografia cum celălalt picta. Ambii au realizat lucrări geniale.

Ultimul gând care mi-a trecut prin faţa the end-ului e că omul asta se simţea bine printre oameni. Îi înţelegea bine şi răspundea perfect la aşteptările lor. Primind şi partea lui de plăcere din asta. Cred că aşa arată o carieră de succes. În care pasiunea depaşeşte cu mult zerourile din onorariu.

* Rodica Ojog-Braşoveanu